Iubirea aproapelui

Versiune tiparTrimite unui prieten

Cum putem lucra binele fără ca acest lucru sa nască în noi mândria de a fi lucrat binele? Cum ne putem iubi aproapele „fără a şti stânga ce face
dreapta”? Şi mai ales, a-ţi iubi aproapele înseamnă inclusiv să fii de acord cu greșelile lui (știut e că nu e nimeni fără de păcat, în afară de Hristos), adică să le treci cu vederea, să nu îi atragi atenția asupra faptei şi consecințelor acesteia, doar pentru ca nu cumva această reacție a noastră să nu fie doar rodul dorinței de îndreptare a aproapelui, dar
şi rodul mândriei noastre sau a slavei deşarte din noi înşine? Lipsa de implicare, în acest caz, nu este tot o greșeală? Toleranța creștină are sau nu are limite? Dacă da, care sunt acestea? A discerne între faptele unei persoane şi a deosebi ceea ce este bine de ceea ce nu este bine înseamnă a judeca acea persoană? Acest discernământ, absolut necesar în privința propriei persoane, este exclus cu privire la aproapele nostru, chiar dacă pe aproapele nostru trebuie să îl iubim ca pe noi înșine?
Hristos a mai spus şi faptul că trebuie să ne iubim aproapele nu numai aşa cum ne iubim pe noi înşine, ci trebuie să ne iubim între noi aşa cum ne-a iubit El însuşi. Dar Hristos ne-a arătat şi unde greşeam, noi oamenii. Avem noi căderea să facem același lucru cu aproapele nostru?

Ana-Maria

La prima întrebare: cu rugăciune: Doamne, dăruiește-mi să fac binele fără să mă mândresc. Când simți mândrie, roagă-te: Doamne, mulțumesc pentru binele pe care l-am făcut pentru că numai cu ajutorul Tău puteam să-l fac.

Mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu sunt leacuri împotriva mândriei.

Iubirea pentru aproapele nu înseamnă să fii de acord cu greșelile lui. Îl iubim, îl înțelegem, ne rugăm, nu-l judecăm, dar urâm păcatul și judecăm păcatul. Adică păcaului îi spunem păcat. Când Părinții ne învață să acoperim păcatul aproapelui, ne învață să nu-l judecăm, să nu-l bârfim, să nu-l arătăm lumii, dar să nu trecem cu vederea. Păcatul este o rană, și când cineva e rănit lângă noi, nu trecem cu vederea, ci-l ajutăm. Felul ajutorului depinde de situație, depinde de relație. În general ajutorul constă în rugăciune, în mustrare dacă relația ne permite.

Da-da, lipsa de implicare este o greșeală, este un păcat. Important e să nu transformăm această implicare în control, dădăceală, judecare.

În creștinism nu există toleranță, Copila mea. Toleranța este o atitudine sufletească de indiferență, nepăsare, laxitate morală. Creștinul nu tolerează, ci rabdă. Răbdarea presupune durere pentru durerea celuilalt, pentru păcatul celuilalt, rugăciune și slujire în funcție de locul pe care îl avem în relație cu cel aflat în suferință.

Judecarea aproapelui este altceva decât judecarea ca discernământ. E păcat să-l judecăm pe celălalt în sensul de a-l osândi, disprețui, defăima. Dar nu judecăm pe nimeni când spunem răului rău. Și urâm răul, urâm păcatul continuând să-l iubim pe păcătos. Harul Domnului te va învăța acest discernământ.

În privința arătării greșelilor celui de lângă noi, repet cumva: totul depinde de responsabilitatea pe care o avem în relație. Ai grijă să nu devenim noi judecători.

Rugăciunea te va ajuta, iar sfatul duhovnicului te va lumina mai concret în fiecare situție.

Dumnezeu să te binecuvinteze, Ana-Maria!

Maica Siluana