Maică Siluana,

Nu pot să mă abțin să nu vă scriu din nou. Vreau să păstrez ceea ce simt acum, să nu se piardă nimic.

Acum simt cu toată ființa mea că rugăciunea trebuie să fie mai presus de orice. Adică să fie necontenită, să o rostesc în interiorul meu fără oprire. Am citit despre acest lucru, dar nu am simțit pe pielea mea că e posibil aşa ceva. Până acum m-am străduit să mă rog permanent, dar am avut mult timp pierdut. Acum simt că orice secundă în care nu mă rog este o imensă pierdere. Simt că pot să mă rog în timp ce desfăşor orice activitate. Simt că rugăciunea trebuie să fie mai sus de orice fac, adică pe primul loc. Ea trebuie să se ridice mai sus de toate gândurile mele. Ea să conducă şi totul să fie în spate. Ritmul ei trebuie să-l modific în funcție de ceea ce fac. Dacă desfăşor o activitate într-un ritm alert, atunci eu trebuie să ridic rugăciunea şi mai sus. Dacă îmi desfăşor activitatea în condiții de mare zgomot, rugăciunea mea interioară trebuie să fie şi mai „zgomotoasă”, astfel încât s-o aud pe ea în primul rând. Dacă m-ar întreba Iisus ce fac, în orice moment să pot să spun că mă rog, restul fiind pe lângă. Adică tot ce fac, să fac în timp ce mă rog.

„Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” se spune la Sfânta Liturghie. Străduindu-mă să țin permanent rugăciunea mai sus decât orice, toată viața mea devine o rugăciune, totul se face cu rugăciune şi aşa ajung să-I dăruiesc întreaga viață lui Dumnezeu. Este bun raționamentul meu?

Vă mulțumesc mult că sunteți persoana care să-mi analizeze trăirile!

Cu multă sinceritate,
Mihaela