Măicuţă,
Te rog foarte mult, dacă poţi, să mă ajuţi cu un răspuns.

De curând, în eforturile mele de a "creşte" mi-am dat seama de un lucru: mintea mea este foarte puternică, este cam perversă şi nu lasă, cred, partea frumoasă, caldă, bună să se manifeste. Este cea care se grăbeşte să critice, să judece în gând, să clasifice oamenii (buni, răi, egoişti, încăpăţânaţi, reci, posesivi etc) şi o face atât de rapid... Este cea care cred, îmi dau seama acum, invidiază pe cei/cele care au ceea ce eu nu am (nu neapărat material), anumite calităţi pe care mi-ar place să le am şi eu. Este cea care se grăbeşte să caute beneficii în orice acţiune pe care o face, ca şi cum ar zice: de acord, facem, dar eu ce câştig?

Despre ceea ce-ţi scriu aici mi-am dat seama şi am înţeles după multe căutări. Ce pot face? Cum putem domoli mintea sau să ne-o facem prietenă? Este totuşi a noastră. Mintea mea mă conduce de multe ori, dar există în mine o parte caldă, frumoasă, iubitoare, sensibilă, care abia aşteaptă să iasă la lumină. Reuşeşte câteodată, şi atunci pot spune că am nişte trăiri de o intensitate deosebită, sunt recunoscătoare pentru multe lucruri din jurul meu, sunt fericită... Fără să se întâmple nimic deosebit. Doar pentru că simt şi trăiesc...

Oare este bine să ne lăsam dominaţi de sentimente, de emoţii, de trăiri, fără să mai gândim? Care este de fapt, rolul minţii? Cine este ea şi de ce ne dă atât de furcă?

Mulţumesc,

Mihaela