Măicuţă,
Te rog foarte mult, dacă poţi, să mă ajuţi cu un răspuns.
De curând, în eforturile mele de a "creşte" mi-am dat seama de un lucru: mintea mea este foarte puternică, este cam perversă şi nu lasă, cred, partea frumoasă, caldă, bună să se manifeste. Este cea care se grăbeşte să critice, să judece în gând, să clasifice oamenii (buni, răi, egoişti, încăpăţânaţi, reci, posesivi etc) şi o face atât de rapid... Este cea care cred, îmi dau seama acum, invidiază pe cei/cele care au ceea ce eu nu am (nu neapărat material), anumite calităţi pe care mi-ar place să le am şi eu. Este cea care se grăbeşte să caute beneficii în orice acţiune pe care o face, ca şi cum ar zice: de acord, facem, dar eu ce câştig?
Despre ceea ce-ţi scriu aici mi-am dat seama şi am înţeles după multe căutări. Ce pot face? Cum putem domoli mintea sau să ne-o facem prietenă? Este totuşi a noastră. Mintea mea mă conduce de multe ori, dar există în mine o parte caldă, frumoasă, iubitoare, sensibilă, care abia aşteaptă să iasă la lumină. Reuşeşte câteodată, şi atunci pot spune că am nişte trăiri de o intensitate deosebită, sunt recunoscătoare pentru multe lucruri din jurul meu, sunt fericită... Fără să se întâmple nimic deosebit. Doar pentru că simt şi trăiesc...
Oare este bine să ne lăsam dominaţi de sentimente, de emoţii, de trăiri, fără să mai gândim? Care este de fapt, rolul minţii? Cine este ea şi de ce ne dă atât de furcă?
Mulţumesc,
Mihaela
Draga mea Mihaela, dragă
Iată cum se scrie o antropologie! Asta ai făcut în mesajul tău. Ai dat mărturie despre omul care eşti şi cel care încă nu eşti. Mulţumesc!
Vezi tu, copil drag, cum şi cât suntem de sfâşiaţi pe dinăuntru! Vezi cum adevăratul război este în noi, între poftirile minţii şi poftele inimii, de exemplu? Mai mult decât atât, nici mintea şi nici inima despre care vorbeşti nu sunt mintea şi inima ta cele adevărate. Acestea sunt mai adânci şi ascunse în adâncul în care noi nu prea intrăm. Mintea ta, mintea mea, e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse! Gândurile tale sunt doar o activitatea a minţii tale. Şi nici măcar nu sunt toate ale minţii tale. Unele vin de la alte surse! Apoi, inima ta, şi inima mea, e mult mai adâncă decât acele câteva dorinţe arzătoare şi sentimente sfâşietore pe care le trăim mai mult sub presiunea surexcitării exterioare. În plus, aceste două dimensiuni ale fiinţei mele, nu sunt depline decât atunci când se unesc. Iar unirea lor se cere făcută după ordinea dumnezeiască şi nu la întâmplare şi nici aşa cum "ne vine"! Nouă "ne vine", de exemplu, să ne înălţăm mereu şi mereu şi gândul şi inima! Să gândim înalt, să simţim elevat, să fim sus! Dar Dumnezeu ne dă o altă ordine: El coboară la noi şi ne învaţă să fim şi noi "smeriţi cu inima"! Duhul Său Cel Sfânt ne învaţă să ne coborâm mintea în inimă... Pentru asta e nevoie de o întreagă artă şi ştiinţă!
Mă opresc şi mă întreb: cum să fac să ajungă la tine toate acestea într-un mod simplu şi organizat? Şi mă întreb, pentru că altfel tu nu vei afla curând răspunsul pe care îl cauţi şi vei pierde multă energie în zadar...
Ce-ar fi, Mihaela mea dragă, dacă am începe noi un curs de antropologie creştină pentru începători. Aici, pe site? Să-i zicem: "Cine sunt eu, Doamne?".
Deocamdată încă nu-mi dau seama cum va fi, dar tot mai multe întrebări sunt din zona aceasta!
Până atunci tu să te rogi ca Domnul să ne lumineze şi să ne călăuzească pe Cale ca să putem trăi curat şi profund în Bucuria Lui Sfântă, folosind din plin toate puterile sufletului, aşa cum ni le-a dăruit El prin creaţie!
Acum te îmbrăţişez cu drag şi te rog să mă ierţi pentru incoerenţa răspunsului.
Cu drag,
M. Siluana