Dragă maică Siluana,
Ce să facem când, în urma unui conflict, ne cerem iertare, dar celălalt nu ne iartă? Eu sunt în această situaţie şi nu pricep de ce cealaltă persoană nu reuşeşte să treacă peste ceea ce eu cred că e o prostie. Nu eu am început conflictul, dar am reacţionat dur la nişte acuze neîntemeiate, după mine. Nu am înţeles ce s-a întâmplat de fapt, am crezut că am jignit-o altădată şi mi-a spus că nu, de aceea am încercat să aflu ce are cu mine. Am rugat pe cineva să medieze conflictul şi nu s-a reuşit decât o atenuare a lui.
Prietenei mele, în ceea ce ea mi-a reproşat că a supărat-o, i-am explicat ce am vrut să zic, mi-am cerut iertare, dar nu sunt iertată. Nu înţeleg nici acum ce a putut provoca atâta ură împotriva mea. Nu îmi spune, iar eu nu îmi dau seama. O simt material, ca pe o greutate. Nu doresc să mă urască nimeni şi încerc să nu rămân cu resentimente nici eu. Dar din păcate, ca să mă descarc, pe moment reacţionez urât, dar apoi îmi trece. Nu-mi cereţi să nu mai reacţionez aşa, pentru că nu voi reuşi, îmi va creşte sentimentul de vinovăţie şi mă voi simţi timorată. Eu m-am împăcat cu mine şi cu stările mele, trec uşor peste ele.
Am fost plecată mult timp de acasă şi am trăit în Bucureşti în condiţii materiale nu chiar grozave, şi foarte singură, într-o perioadă când nu eram încă complet maturizată. Bucureştiul e un oraş foarte dur. Eu cred că aici e sursa agresivităţii mele. Am observat că, de când m-am întors acasă se observă ameliorări în timp ale reacţiilor mele, pentru că părinţii au înţeles, sau măcar au intuit, să se poarte firesc cu mine. Cred că în timp mi se va consuma furia - dacă nu e prea mult spus furie. Eu cred că valorez mai mult decât agresivitatea mea.
Dar ce mă fac cu ceilalţi, pentru că oricât încerc să le explic, nu pot să înţeleagă? Nu mă deranjează prea tare că ceilalţi mă judecă, dar nu vreau conflicte cu nimeni şi nici să mă urască cineva.
Ce să fac? Răspunsul pe care mi-l dau singură este... nimic. Totul va trece de la sine. Dar până atunci?
Mă iertaţi,
Mariana