Ce să facem când, în urma unui conflict, ne cerem iertare, dar celălalt nu ne iartă?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă maică Siluana,
Ce să facem când, în urma unui conflict, ne cerem iertare, dar celălalt nu ne iartă? Eu sunt în această situaţie şi nu pricep de ce cealaltă persoană nu reuşeşte să treacă peste ceea ce eu cred că e o prostie. Nu eu am început conflictul, dar am reacţionat dur la nişte acuze neîntemeiate, după mine. Nu am înţeles ce s-a întâmplat de fapt, am crezut că am jignit-o altădată şi mi-a spus că nu, de aceea am încercat să aflu ce are cu mine. Am rugat pe cineva să medieze conflictul şi nu s-a reuşit decât o atenuare a lui.

Prietenei mele, în ceea ce ea mi-a reproşat că a supărat-o, i-am explicat ce am vrut să zic, mi-am cerut iertare, dar nu sunt iertată. Nu înţeleg nici acum ce a putut provoca atâta ură împotriva mea. Nu îmi spune, iar eu nu îmi dau seama. O simt material, ca pe o greutate. Nu doresc să mă urască nimeni şi încerc să nu rămân cu resentimente nici eu. Dar din păcate, ca să mă descarc, pe moment reacţionez urât, dar apoi îmi trece. Nu-mi cereţi să nu mai reacţionez aşa, pentru că nu voi reuşi, îmi va creşte sentimentul de vinovăţie şi mă voi simţi timorată. Eu m-am împăcat cu mine şi cu stările mele, trec uşor peste ele.

Am fost plecată mult timp de acasă şi am trăit în Bucureşti în condiţii materiale nu chiar grozave, şi foarte singură, într-o perioadă când nu eram încă complet maturizată. Bucureştiul e un oraş foarte dur. Eu cred că aici e sursa agresivităţii mele. Am observat că, de când m-am întors acasă se observă ameliorări în timp ale reacţiilor mele, pentru că părinţii au înţeles, sau măcar au intuit, să se poarte firesc cu mine. Cred că în timp mi se va consuma furia - dacă nu e prea mult spus furie. Eu cred că valorez mai mult decât agresivitatea mea.

Dar ce mă fac cu ceilalţi, pentru că oricât încerc să le explic, nu pot să înţeleagă? Nu mă deranjează prea tare că ceilalţi mă judecă, dar nu vreau conflicte cu nimeni şi nici să mă urască cineva.

Ce să fac? Răspunsul pe care mi-l dau singură este... nimic. Totul va trece de la sine. Dar până atunci?

Mă iertaţi,

Mariana

Mă uimesc şi mă bucur de profunzimea mesajului tău şi Îl rog pe Domnul să ne ajute să aflăm un răspuns pe măsură. Voi lua, pe rând, fiecare gând al tău care mi se pare important pentru a ne dumiri pas cu pas. Tu spui:" nu pricep de ce cealaltă persoană nu reuşeşte să treacă peste ceea ce eu cred că e o prostie"...

Eu cred că a sosit momentul să descoperi că fiecare persoană este o taină, este altfel, cu totul şi cu totul altfel, şi că această persoană nu simte şi nu gândeşte ca tine pentru că ea are o altă sensibilitate, o altă biografie, o altă viziune despre ce este important şi ce nu! Ai încercat să o asculţi pe ea şi nu gândurile tale? Dacă atunci când îţi ceri iertare ai gândul ascuns că, de fapt, celălalt nu înţelege, n-a înţeles şi că dă prea multă importanţă unor fleacuri, acela simte cu sensibilitatea lui mai profundă că-l judeci şi, inconştient, te respinge. Mesajele noastre au şi un conţinut ascuns, deşi noi sperăm să treacă numai "ce spunem şi arătăm" şi acest conţinut e receptat de cel care nu vrea să fie păcălit. Cel care preferă să fie minţit sau păcălit, din motive din cele mai diverse şi delicate, va trece
peste
"senzaţia că nu e chiar aşa" şi va accepta ceea ce i se oferă profitând şi având scuze pentru ascunsul său! Ei, aici să fii atentă. Pune în mesajul tău ascuns, binecuvântare, rugăciune, mărturisire în faţa Domnului: "Doamne, eu nu înţeleg de ce... dar Te rog pe Tine, Care îi cunoşti sensibilitatea, mângâie şi ajută să mă ierte şi pe mine să înţeleg şi să-mi pese şi de durerea celuilalt"... Sau orice cuvinte ai folosi, ele să redea exact ce simţi şi ce gândeşti, dar ca nedumerire şi rugăciune iar nu ca ştiinţă şi judecată. Curaj!

Apoi spui: "i-am explicat ce am vrut să zic, mi-am cerut iertare, dar nu sunt iertată. Nu înţeleg nici acum ce a putut provoca atâta ură împotriva mea. Nu îmi spune, iar eu nu îmi dau seama... nu vreau conflicte cu nimeni şi nici să mă urască cineva"...

Aici iarăşi eşti victima neputinţei de a comunica: atunci când dorim să ne înţeleagă cineva, să nu începem prin a explica, ci prin a asculta tot ce spune şi simte celălalt. Nu uita, noi credem că ştim tot ce simte şi crede celălalt pentru că am văzut, am auzit, am simţit etc. Toate acestea sunt iluzii, sunt părerile noastre, sunt presupuneri pe care nu avem răbdarea şi bunăvoinţa să le verificăm... Aşadar, să începem prin a asculta şi a pune întrebări pentru a înţelege cât mai bine ce spune şi, mai ales, ce simte celălalt, lăsând deoparte ce gândim şi simţim noi. Abia când celălalt ne confirmă că am înţeles, că l-am înţeles, putem să trecem să spunem ce simţim şi gândim noi şi atunci, celălalt va face şi el la fel ca noi, va avea răbdare şi bunăvoinţa să ne asculte... Aceasta e iubirea! Şi dacă şi atunci, celălalt ne urăşte şi nu ne iartă, asta va fi problema lui şi noi avem doar datoria să ne rugăm şi să nu judecăm... Şi încercă să descoperi că într-un conflict ţi se revelează multe despre tine şi despre felul în care te raportezi la nevoile tale şi la nevoile celorlalţi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin harul Sfintelor Taine şi prin rugăciune, să schimbi ceea ce e pătimaş.

Apoi spui: "Nu doresc să mă urască nimeni şi încerc să nu rămân cu resentimente nici eu. Dar din păcate, ca să mă descarc, pe moment reacţionez urât, dar apoi îmi trece."

Aici iarăşi vedem subtilitatea omului care nu e diminuată de patimi. Această inteligenţă subtilă slujeşte omului în orice direcţie s-ar orienta, egoistă sau altruistă. Da, omul doreşte să iubească şi să fie iubit, dar să nu ducă povara iubirii. Acel ceva de care ne "descărcăm" când ne doare ceva, când nu ni se împlineşte o dorinţă sau o nevoie, e povara pe care suntem chemaţi să ne-o purtăm unul altuia. Când nu dorim acest lucru, când respingem porunca, toată inteligenţa şi subtilitatea se orientează spre construirea unui cadru ideatic şi axiologic care să ne justifice abandonarea în "mâinile" impulsului păcătos. Facem asta pentru că ne iubim pe noi, şi asta nu e rău, dacă vom merge mai departe cu porunca şi îi vom iubi şi pe ceilalţi la fel. Atunci, întreaga noastră inteligenţă se va orienta spre soluţii care să-l includă în binele şi iubirea după care tânjim şi pe celălalt.

"Nu-mi cereţi să nu mai reacţionez aşa, pentru că nu voi reuşi, îmi va creşte sentimentul de vinovăţie şi mă voi simţi timorată. Eu m-am împăcat cu mine şi cu stările mele, trec uşor peste ele."

Nu, nu-ţi cer pentru că nu este omeneşte posibil să reacţionăm altfel. Şi nu este omeneşte sănătos să ne refulăm (cum spun psihologii) reacţiile. Nici Dumnezeu nu ne cerea asta. Spune: "Mâniaţi-vă...". Or, mânia este o reacţie emoţională, energetică, la suferinţa produsă de neîmplinirea unei nevoi sau dorinţe... Numai că Dumnezeu adaugă: "şi nu greşiţi"! Aşadar, Dumnezeu ne cere să nu greşim după ce am primit energia necesară reacţiei. Reacţia noastră e compusă dintr-un impuls, întâmpinat imediat şi apoi şi urmat de gânduri, apoi de gesturi, fapte. La început, voinţa nu are nici o putere, pentru că nu are acces la impulsuri. Dar are mai departe, la gânduri şi la gesturi. Aici devenim responsabili şi liberi, aici voinţa poate interveni să facă altceva decât ceea ce îi sugerează gândul rău, gândul egoist. Aici să fii atentă şi aici să-L întrebi pe Domnul, chiar în momentul reacţiei, cum să faci ca să poţi să nu greşeşti. El te va învăţa. Şi dacă vei cădea, dacă obişnuinţa (a doua fire a omului) te va birui, rugăciunea te va ridica şi, mai ales, îl va ajuta pe celălalt să te înţeleagă şi să te ierte pentru că oricui îi este uşor să fie milostiv cu cel neputincios. Dacă eu reuşesc să accept în faţa lui Dumnezeu, în intimitatea mea că am căzut, am greşit, Doamne, iartă-mă, ajută-mă, celălalt va simţi asta şi Dumnezeu îl va ajuta să biruiască şi el durerea lui şi să mă ierte...

Atunci nu te vei mai simţi timorată pentru că sentimentul de vinovăţie îşi va face lucrarea lui: îţi va da putere să ceri iertare de la Domnul fără să te justifici şi fără să judeci pe celălalt şi vei simţi că ai fost iertată şi vei ierta şi tu cu drag...

Da, tu te-ai împăcat cu tine şi cu stările tale şi treci uşor peste ele... Minunat! Fă aşa şi cu celălalt, cu stările lui şi treci uşor peste ele. Împacă-te cu gândul că celălalt te urăşte şi că nu vrea sau nu poate să te ierte şi treci uşor peste aceste neputinţe, rugându-te ca pentru tine pentru a ajunge iarăşi la iubire... Gândul curat va mijloci împăcarea şi iertarea...

"Bucureştiul e un oraş foarte dur. Eu cred că aici e sursa agresivităţii mele."

Nu, Mariana, nu Bucureştiul e sursa agresivităţii tale. Agresivitatea noastră este, la origine, iuţimea firii, este o putere a sufletului pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu ca să facem binele degrabă şi să cucerim Împărăţia Cerurilor! Agresivitatea rea, e reaua folosire a acestei puteri. Dacă o folosim să facem ceea ce ne place nouă în detrimentul celuilalt şi împotriva poruncilor lui Dumnezeu, e rea. Sursa ei este inima mea, inima ta. Aşa ne învaţă Domnul. Mediul şi evenimentele exterioare doar ne oferă condiţii să ne dezvăluim felul în care ne folosim puterile sufletului. Dacă vedem că am reacţionat "dur", înseamnă că folosim rău, păcătos această putere şi că avem nevoie neapărată să ne vindecăm sufletul. Şi această vindecare nu se face prin explicaţii, nici în faţa celuilalt, şi nici în faţa propriei conştiinţe, ci prin primirea Vindecătorului în viaţa şi în inima noastră.

Aşadar, la întrebarea ta: Ce să fac?", urmată de răspunsul care nu te mulţumeşte pe deplin: "nimic, totul va trece de la sine" îţi pot spune ce am făcut şi fac eu: Intră cu seriozitate şi cu responsabilitate în lucrarea vindecătoare a Sfintei noastre Biserici şi lucrează poruncile Domnului dătătoare de viaţă şi de bucurie. Şi cheamă-L pe Domnul în tot locul şi în toată neputinţa, arată-te Lui în fiecare moment de nedumerire sau durere şi El va veni şi va transforma toată neputinţa în putere, toată durerea în mângâiere, toată mânia în milă şi înţelegere, toată teroarea în încredere, toată întristarea în bucurie... Eu altă Cale nu cunosc!

Curaj!

Cu dragoste şi încredere,

M. Siluana