Sărut mâna Măicuţă!
Cu durere vă scriu despre neputinţa de a-mi ierta duşmanii şi este şi mai dureros când duşmanul meu principal este tata, pe care, deşi l-am rugat să nu mă mai supere, nu scapă ocazie să mâhnească.

Cum să-mi iert tatăl rău? Fac seminarul, dar simt o împotrivire mare în a accepta durerea. Observ că zilnic trebuie să iert pe cineva, zilnic mă mânii pe cei ce mă nedreptăţesc, dar totuşi îi iert. Pe tatăl meu de ce nu-l iert, oare? Îmi propun să fiu nepăsătoare la răutatea lui, să-l iert şi să nu mă răzbun, dar în momentul conflictului eşuez. Ştiu că trebuie să plec de acasă numai că deocamdată e imposibil, deci cum să-mi păstrez pacea în războiul zilnic?

Am încredinţat supărarea mea Maicii Domnului şi mă rog Domnului să mă ajute să-l iert, eu nu pot singură.

Maica mea dragă, vă mai supăr cu o nelămurire. Am citit Dialog în absolut, de Părintele Ghelasie şi m-am întristat tare. Lămuriţi-mă, poate n-am înţeles. Voi fi în comuniune cu tata şi pe cealaltă lume? E cel mai îngrozitor lucru care mi s-ar putea întâmpla! Poate în cele din urmă îl voi ierta, dar el intră la categoria duşmani, pe care îi iertăm, dar cu care nu trebuie să fim neapărat prieteni. Deci cum e admis ca două suflete, deşi rude, total opuse în trăire şi stare aici, pe pământ, să trăiască în veşnicie în dialog? Abia suport prezenţa lui aici. Doamne fereşte!

O să-mi spuneţi că iubirea şi iertarea pot, şi atunci eu nu le am şi va trebui să le cer. Dar chiar şi de le-aş primi tot nu mi-aş dori compania acestui om în eternitate. Mă simt foarte rea. Ajutaţi-mă!

Nu vă pot mulţumi îndeajuns pentru tot ce faceţi pentru noi, sufletele rănite sau fericite care caută cuvântul mântuitor. Puteţi publica pe site mesajul dacă consideraţi necesar.

Cu recunoştinţă, Ionela