Dragă Maică,
Mă iertați că vin cu atâtea mailuri. În general am o reținere, care vine din injoncțiunea ”nu deranja” pe care o am la greu, din cauză că atunci când am deranjat, am fost și mai ignorată decât de obicei. M-am gândit că mie mi se trage, mare parte din durere, de la nevoi neîmplinite. Adică: îmi era teamă/mi se dădea un măr, îmi era foame/eram scoasă la plimbare, vroiam o mângâiere /mi se dădea ciocolată și tot așa. Am descoperit în mine o nevoie. Parcă are un corp al ei. Să zic că ar semăna, metaforic vorbind, cu o figură cu 12 laturi. În toată viața mea, în general, la această nevoie constantă, permanentă, greu de numit și delimitat perfect ca ceea ce este, am primit cercuri, triunghiuri, cuburi, uneori ceva forme cu 6-8 laturi care se atingeau în unele puncte de nevoia mea cu 12 laturi și creau, pentru moment, o stare de bine, de satisfacție. Dar starea dispărea și nevoia era tot acolo. Azi îmi e foarte foame fizic, mănânc ce îmi pică în mână și nu mă satură nimic, totul trece prin mine. Simt foame și totuși mâncarea nu e nici măcar un cerc care să atingă nevoia mea cu 12 laturi. Așa și cu oamenii din viața mea. Îmi dau câte ceva, nu zic că nu-mi dau, sau eu iau ceva din relațiile cu ei, dar niciodată, în nicio relație, nu am primit ceva să zic că gata, asta e, mă simt plină, satisfăcută, împlinită, mă simt că am găsit răspunsul și el s-a dus la locul lui.
M-am lămurit cu oamenii, m-am lămurit cu poziția socială, cu statutul, cu averea și beneficiile cumpărate cu bani, m-am lămurit cu animalele, chiar și cu natura (cred că natura, cerul, stelele, brazii, caii, pisicile, iarba etc au răspuns cel mai mult, au adus cele mai multe laturi pe nevoia mea). Nu am fost căsătorită sau nu am avut un copil, dar cumva pot să zic că le știu, cumva le știu, și mă simt lămurită, chiar fără experiență directă.
Știu, Cred că Doamne aduce 12 laturi. E singurul răspuns care îmi rămâne. Cum să fac să-l trăiesc mai mult? Nevoia mea a ajuns să doară și totul pare azi cerc fără laturi.
Aea
Draga mea Copilă,
În mai adâncul din tine, dincolo de toate dorințele tale și dincolo de nevoile care le generează, e o altă dorință. Un al Dor! Doar că, deocamdată, îl poți sesiza doar ca pe un mare gol de care te temi și pe care tot încerci să-l ocolești, să-l uiți sau să-l umpli cu „altceva-uri”. Așa a înflorit industria de surogate... Așa ajung oamenii să sufere de bulimie sau de anorexie... Așa ajung dependent de plăceri distrugătoare...
Ce poți face acum? Să revii la tine și să te vezi că nu ești o zidire de 12 laturi de nevoi, ci vas, de lut e adevărat, dar vas capabil să cuprindă Necuprinsul! E un vas care nu poate fi umplut decât de Dumnezeu, de prezența Lui. Dar ca să poți îndura această Întâlnire ai nevoie să înfrunți adâncimile infinite ale lăuntrului tău, să renunți la laturile între care încă încerci să te ascunzi de frică. Va fi amețitor, dar vei trăi și mai profund Întâlnirea care deja te mângâie și te hrănește. Acum a venit vremea să ieși din „cubul” siguranței de sine sau al fricii cu care deja te-ai familiarizat și cu care chiar te poți identifica, și să te arunci în „brațele părintești” ale Domnului cu toată foamea ta de împlinire a nevoilor și nu cu nevoile în sine. Domnul, cum ai auzit și văzut în Sfânta Liturghie, nu ne făgăduiește împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele. Noi am căzut în nevoi. Înainte de cădere nu aveam nici o nevoie pentru că eram plini de Darul și darurile lui Dumnezeu. Acum cerem și așteptăm să ne „scape din toată nevoia” ca să devenim iarăși „plini” de El prin Cel ce „toate le plinește” (le umple). Numai așa ne vom putea împărtăși de toate desfătările pământești și cerești pregătite nouă de Domnul Cel iubitor de oameni.
Așadar, să iei fiecare dorință pe care o simți, fiecare nevoie care te presează dinlăuntru sau din afară și să le oferi Domnului spunându-I: „Doamne, ia asta de la mine și dă-mi să caut mai întâi Împărăția Ta!” .
Sau: „Doamne, condu-mă Tu în cămara de nuntă a sufletului meu ca să mă odihnesc în Tine de tot zbuciumul numărării și măsurării exterioare!” .
Sau așa cum îți va șopti inima ta în care, deja, Duhul strigă cu suspine: „Ava, Părinte!”
Cu dragoste și rugăciune și bucurie pentru fiecare pas al tău pe Cale,
Maica Siluana