Sărut mâna, măicuţă!
Vă scriu ca să vă împărtăşesc iar ceva frumos.

Ştiţi că am un frate mic-mic, are doi ani şi puţin şi e cea mai năzdrăvană persoană pe care o cunosc. Încă nu vorbeşte, obişnuieşte să ceară ceva prin mârâituri, plânset, urlet, sau te ia de mână şi te duce lângă ce vrea sau are nevoie. Aşa că în dorinţa mea de a-i mai potoli năravurile când eram doar noi doi acasă, îl luam, îl puneam pe pat şi-l dădeam cu mir: pe frunte, pe piept, pe spate, pe mânuţe şi pe picioruşe. Cred că am făcut aşa de vreo două, trei ori când am observat prima întâmplare. Când intra la mine în cameră, se punea de voie în pat aşteptând să-l miruiesc, el care nu stă locului un minut, aleargă într-una sau se învârte în cerc.

Apoi, într-o altă zi când am rămas iar cu el, eu eram la bucătărie şi observ că dispare. Își strică ceva, iar m-am supărat, iar m-am dus să-l caut strigând după el.

Îl găsesc la mine în cameră iar eu intrasem nervoasă tare, strigând la el : iar strici, iar faci prostii? Până mi-a venit o idee să-l las un pic să văd ce face totuşi, că era în faţa locuşorului unde am icoanele şi-mi ţin candela.

Văd că ia o cutiuţă, cutiuţa în care ţin mirul şi tămâia. Se chinuie un pic s-o desfacă, vede că nu poate şi mi-o dă mie. O desfac, i-o dau înapoi. Ia mirul din ea, îmi dă cutia mie, apoi se chinuie să desfacă sticluţa de mir. Iar nu poate, iar mi-o dă mie, eu i-o desfac şi i-o dau iar lui, din curiozitate să văd ce face, dacă se joacă, sau... O ia, se trage de bluziţă şi mima că se dă cu mir pe piept... Măicuţă... am rămas... ca trăsnită... I-am luat sticluţa de mir şi am continuat să-l dau eu, ca de obicei în toate locurile şi parcă ştia. Mi-a întins pe rând câte o mânuţă, apoi (!!!) s-a întors şi cu spatele să-l dau şi acolo... Pentru mine asta e o minune... Pentru că Andrei este un băieţel fff îndărătnic, nervos, neastâmpărat şi alintat, şi să-l văd micuţ aşa cum voia singur să se dea cu mir m-a lăsat fără cuvinte!

Sper să vă bucure şi pe dumneavoastră ce v-am povestit! Vă îmbrăţişez cu drag şi dor!

Irina