partea V

Versiune tiparTrimite unui prieten

V

Cum pot să-l ajut pe un prieten despre care de curând am aflat că este homosexual, deşi înainte mergea la biserică?

Cu rugăciunea, sfătuindu-l să caute o consiliere. Eu am vorbit cu mulţi părinţi duhovnici despre această problemă, pentru că o parte din tinerii care au asemenea probleme şi mi se adresează au duhovnici. Vă daţi seama că vin mai mult tinerii credincioşi, vin să discute despre asta cu un consilier sau cu cineva. Trebuie să înţelegem că simpla spovedanie - nu simplă, că nu-i simplă Sfânta Spovedanie -, nu ne ajută să ne îndreptăm. Aici este nevoie de o asumare a acelor răni pe care le-am primit în copilărie şi care ne-au schimbat, ne-au răsucit viaţa. Majoritatea celor care suferă de această cumplită lovitură, să zicem, au fost victimele unei agresiuni din partea părinţilor, a celor maturi din viaţa lor, chiar dacă uneori ei nu-şi aduc aminte. Era, la un moment dat, un ambasador american venit la noi care avea acest fel de a fi, această "orientare", cum se numeşte acuma, Doamne!, şi povestea că a fost în copilărie la orfelinat şi că a fost înfiat de nişte oameni credincioşi la 12 ani. Vă daţi seama de unde i se trăgea această neputinţă? Deci acesta este felul în care îl putem ajuta. Acum este şi un site pe internet, o pagină a unor creştini care au fost protestanţi şi au trecut la ortodoxie - Odaia de sus se numeşte pagina de site - unde, între altele, este şi o pagină pentru cei care s-au vindecat (www.homosexualitate.ro sau www.svph.tk - n.n.)

Sunt mii, mii de oameni care s-au vindecat de această neputinţă, de această boală, dar sigur că asta nu se propovăduieşte încă la noi. E datoria noastră s-o propovăduim, e datoria noastră să mărturisim că este o suferinţă care se vindecă. Nu există suferinţă care să nu se vindece. Şi atunci, având încredere, există vindecare, pentru că, să ştiţi că majoritatea nu se grăbesc să meargă spre păcat, ci doar descoperă cu groază şi cu durere că au această tendinţă, că au această pornire, şi suferinţa lor, în singurătatea lor, este foarte mare. Dacă nu-i primim cu destulă înţelegere, cu destulă dragoste, se vor duce acolo unde li se spune că aşa e normal, că au dreptul, că aceasta este identitatea lor, dar ei ştiu că nu e adevărat, ştiu că nu asta este identitatea lor. Deci aceasta poate să fie rezolvarea. Şi poate să-mi scrie şi mie pe internet, mai sunt tineri cu care stau de vorbă prin internet, dar acolo, pe acest site sigur va găsi ajutor, dacă doreşte să se vindece. Şi, de obicei, ei sunt extrem de prietenoşi cu fetele, foarte prietenoşi, şi prietenele, fetele prietene, îi pot ajuta foarte mult, având încredere, pentru că nu există pericolul mimării unei atracţii sau al unei iubiri. Prietenia, mai ales dacă este duhovnicească, este de mare folos. Eu cunosc tineri care s-au vindecat şi care se bucură de viaţă şi de familie, şi sunt fericită că este posibil să vorbim despre asta şi că e posibil ca Dumnezeu să lucreze pe faţă acum la vindecarea tuturor rănilor noastre.

Cum să le explic unor prietene ce rea este desfrânarea?

Nu, nu… Sfinţii Părinţi zic:”Despre anumite păcate să vorbeşti cu frică şi cutremurare, să nu cazi şi tu”. Nu explica, că o să înceapă să-ţi explice ele ce plăcută este desfrânarea. Desfrânarea e plăcută, nimeni nu ar face-o dacă n-ar aduce o plăcere. E o plăcere de care trebuie să ne ferim. Nu le explica nimic. Roagă-te şi lasă-le să-ţi vadă bucuria, bucuria că nu te desfrânezi, bucuria că eşti iubită şi că eşti fericită cu Domnul, şi va lucra Dumnezeu. Să fii acolo în preajmă, dar fără să discutaţi despre asta. Nu prin explicaţii. Cuvintele nu sunt valoroase decât atunci când sunt mărturie a unei iubiri. Ori noi, când certăm un desfrânat, nu-l iubim. Toată ura pe care o avem faţă de acest păcat, de care ne e frică la toţi - până vom muri de bătrâneţe să ne ferim, că diavolul e acolo şi ne pândeşte, indiferent cât suntem de amărâţi, de bolnavi, de prăpădiţi; am văzut oameni aproape de moarte, după comoţii cerebrale, încă căutând plăcerea într-un fel sau altul acolo, pe patul de suferinţă, în spital - o proiectăm asupra lor. E cumplită această patimă, pentru că are părţile ei care-l ajută pe om, îl scapă de frică; de aceea omul apelează la această plăcere adusă de desfrânare pentru că este, cum spun specialiştii, anxiolitică, micşorează angoasa, frica de moarte, frica de singurătate, frica că nu sunt bun, frica că nu sunt competent, că nu sunt eficient. Aceste spaime care ne sfâşie pe noi sunt adormite de o senzaţie, că ne şi uităm cu groază: de ce oameni atât de săraci şi atât de chinuiţi cum sunt cei din Africa, au atât de mulţi copii? Şi te gândeşti că se îmbrăţişează atât de frecvent, nu, dacă au atâţia copii? E singura lor mângâiere, e pusă de Dumnezeu acolo în fire şi e la îndemâna oricui. Dependenţa de relaţia intimă dintre bărbat şi femeie ca soluţie de ieşire din deznădejde, dependenţa de mâncare, dependenţa de băutură este cea mai la îndemâna omului, şi diavolul se foloseşte de aceasta şi ne atacă. Deci, teme-te, fetiţa mea, şi roagă-te, şi vor vedea singure.. roagă-te că uite, Sfânta Maria Egipteanca, ce sfântă, a mers pe ape! Să credem că Dumnezeu poate să ne întoarcă cum ştie El, când ştie El, şi tu doar să fii martora bucuriei de a te păzi, de a fugi cu frică de această patimă.

Fiind student, şi fiind mai mult plecat decât acasă, ce pot face pentru a micşora distanţa ce s-a impus în relaţia cu părinţii mei? De ce s-a ajuns la a vedea în părinţi doar un sprijin pentru a putea face şcoala şi, din păcate, nimic mai mult? Păi să-ţi întrebi inimioara. Ce să faci? În fiecare dimineaţă să conştientizezi că: "Doamne, eu n-aş fi putut să mă bucur de ziua de astăzi dacă mama mea şi tatăl meu nu mi-ar fi dat viaţă, că puteau să nu mi-o dea, puteau să mă ucidă prin avort". La vârsta dumitale sunt foarte mulţi copii care n-au apucat să se nască. Şi, dacă te gândeşti şi-i săruţi mâna mamei în fiecare dimineaţă în gând:"Sărutmâna, mamă, ca nu m-ai dus acolo, să mă omori, şi că mi-ai dat viaţă", se vor schimba multe. Chiar şi copiii străzii, care erau foarte supăraţi pe mamele lor, aveau nişte vieţi, aveau nişte mame, majoritatea erau abandonaţi sau mamele se prostituau în prezenţa lor, şi îi trimiteau după cerşit, sunt lucruri pe care nu vi le puteţi imagina ce-au putut să sufere acei copii, şi sigur că-şi urau mamele, şi atunci când îţi urăşti mama sau tatăl, viaţa este un chin, şi ca să-i ajut să se împace cât de cât cu mama, să aibă o relaţie cât mai aproape de normal, îi întrebam dacă le-ar fi plăcut să nu fie. Şi ei spuneau: "Nu, nu, nu, îmi pare bine că sunt." Şi le explicam: "Uite, dacă mama te-ar fi avortat, n-ai fi fost"

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar