Am lăsat să treacă mai mult timp până să vă trimit și tema de casă a sesiunii trei... voiam să fac bine ce mi-ați spus în scrisori...
Concluzia la care am ajuns însă nu coincide întocmai cu ce-mi spuneați... adică oricât am încercat să simt mânia față de bunicul meu, nu am simțit așa ceva... nu iese din mine nimic de genul ăsta... Mă simt împăcată cu el... și în afară de liniște, împăcare și bucurie nu simt altceva legat de el...
Cum vă spuneam data trecută, inițial, rememorând trăirile, am simțit durere și supărare, mânie doar pe mine... După câteva zile de rugăciune, mânia aceasta s-a dizolvat, dar mi-a rămas durerea, durerea că îl provocasem conștient (după ce inițial el încercase anumite lucruri) fiindcă voiam să văd dacă aveam dreptate că atingerile acelea ciudate și săruturile prelungite pe gâtul meu de copil erau semn că el chiar era atras de trupul pe care toți ceilalți - inclusiv eu - îl disprețuiau...
Am intrat din nou, în mintea mea, în camera în care s-a întâmplat totul... m-am întors în timp la acel moment, cu Domnul lângă mine, și i-am zis fetiței ce stătea lângă bunic în pat, că o iert... Am repetat-o de multe ori, respirând adânc de fiecare dată: TE IERT! Și cu cât o făceam simțeam că vreau, dar că nu pot să iert. Așa că L-am rugat pe Mântuitorul, Care a murit iertând, să mă ajute... Da, a trebuit să-L iau de mână pe Iisus Domnul și să privesc în ochii Lui blânzi - cu ochii minții - tot ce s-a întâmplat atunci... Și, implorând harul Lui, mi-am repetat iar și iar că mă iert, și i-am spus acelei fetițe: te iert! Te iert pentru curiozitatea ta, te iert că ai vrut să vezi dacă ai dreptate sau nu gândind că el e interesat de trupul tău, că, spre deosebire de alții, îl place... Te iert pentru că erai rănită și nu știai în ce te băgai, te iert pentru că erai un copil care avea nevoie că cineva să-i iubească și trupul, aveai nevoie să fii iubită acolo unde te simțeai disprețuită, neacceptată de părinți, de prieteni, nevrednică de iubire! Te iert pentru că tu aveai nevoie ca măcar cineva să-ți arate că trupul tău e frumos, e prețios... Te iert... Te iert, te iert...
Am făcut-o de nenumărate ori... La început însă continuam să simt durere, remușcare, deși cu fiecare dată acestea scădeau în intensitate... Până când, într-o zi, azi, fetița aceea care stătea și mă privea cu teamă și neîncredere din îmbrățișarea bunicului, s-a ridicat și mi s-a aruncat în brațe... Dacă aș putea descrie ce am simțit... S-a împlinit toată nevoia de acceptare, de îmbrățișare, de iubire și iertare a copilei care eram, a omului ce sunt... Am simțit că mă umple și se revarsă în mine și în ea, o duioșie infinită... Am simțit că nu mai e distanta între mine și ea, ci că iubirea a pătruns... Și copila s-a uitat la mine și am văzut în ea: „nu voi mai permite nimănui așa ceva și nu voi mai căuta atenție, iubire în așa ceva, acum știu în sfârșit că sunt prețioasă, că sunt frumoasă... IUBIREA E AICI PENTRU MINE, prin tine, și nu mai am nevoie de altceva”...
Ce înseamnă asta, care vor fi efectele în timp, nu știu... Simt că mai e de lucru încă până la vindecarea de consecințe.... DAR măcar de-acum încolo acea copilă știe că e iubită, că e frumoasă și eu știu că sunt iertată și pot să sper în vindecare.
R.
Draga mea Copilă,
Mulțumesc mult pentru hotărârea cu care lucrezi și pentru onestitate! Sunt două arme puternice în acest război binecuvântat!
Mai întâi, te asigur că înțeleg faptul că nu ai simțit mânie față de bunicul abuzator. E specific psihologiei victimei oricărui viol. Eu nu știu care e logica acestui mecanism de identificare a victimei cu agresorul, dar asta nu mă face să neg uluitoarea lui realitate. Mă uimesc de fiecare dată, în fața nenumăratelor victime pe care le-am ascultat, de acestă putere care le domină voința și putința și-i face să repete mereu și mereu abuzul îndurat, înăuntru mai întâi și apoi în afară! Dar și mai mare îmi este uimirea în fața felului în care lucrează Dumnezeu cu cei care vor să se vindece! Nici Dumnezeu nu-i mai desparte pe cei doi pentru că nici o despărțire și nici o recompensă n-ar mai putea șterge realitatea traumei și a consecințelor ei. Ce face Dumnezeu cu harul Său în fiecare caz și cu fiecare persoană este unic, specific fiecăruia dar și conform logicii Lui mântuitoare, eliberatoare de rău. Nu ne este de folos să vă spun eu ce face Dumnezeu. Totul s-ar transforma în idei care ar putea să ne schimbe comportamentul și părerile, dar nu pe noi! Singurul lucru pe care pot eu să-l fac este să cer, să mă rog, să cerșesc de la orice suflet rănit, să intre în această relație tămăduitoare așa cum îl învață Duhul în relația intimă și directă pe care o stabilește, dacă vrea, după „protocolul” inițiat de Însuși Dumnezeu și păstrat viu în Biserica Lui. Fără harul pe care Îl primim în Biserică, prin Sfintele Taine, nu putem lucra liturghia lăuntrică prin care tot ce ne desparte de Dumnezeu se transformă în ce ne unește. Nu putem merge acolo, în iadul din noi, de mână cu El. Sunt duhuri pe cale care ne vor păcăli cu gânduri de îndoială, cu ofertele de plăcere senzuală care ne amorțește frica teribilă de a „nu fi cum trebuie”...
Da, înțeleg, ce spun eu acum e greu, pare teorie în sensul peiorativ al cuvântului. Dar de va îndrăzni cineva să creadă și să facă, efectiv ce ne cere El, teoria „de vorbe”, va deveni teorie, vedere a Lui Dumnezeu, ca prezență vie și iubitoare, aici și acum. Mărturia ta, Copil iubit, și toate mărturiile celor care au vrut, s-au îndurat să meargă mai departe, sunt dovezi a căror valoare nu stă în neputința de a fi contrazise, ci în putința de a chema pe Cale și alte suflete care strigă după ajutor...
În mod special îți mulțumesc pentru mărturia ta care ne limpezește relația victimei cu sine, mai bine spus a adultului cu victima care a fost când era copil. Acel copil nu doar că a fost părăsit, chiar de victimă, în „brațele abuzatorului”, dar a fost judecat în locul acestuia. Și avocatul acuzării a fost propria conștiință. Acesta este cea mai vicleană și distructivă lucrare a vrăjmașului diavol în noi. Venirea la Hristos Domnul, intrarea cu El în iadul din noi, duce la dispariția acuzatorului. Atunci, conștiința poate primi cu pace mila și iubirea lui Dumnezeu, care stătea acolo, la locul crimei, și bătea la ușa inimii ca să intre și să prăznuiască bucuria îndelung așteptatei întâlniri!
De acum, nimic nu va mai fi ca înainte de întâlnire cu ceea ce ai numit: „IUBIREA E AICI PENTRU MINE”.
Da, vei mai cădea în formele vechi, compulsive de pedeapsă și plăcere pe care ți le oferea abuzatorul lăuntric, dar vei conștientiza că ai putere să alegi și să nu mai primești pedeapsa. Ai fost iertată și-ți poți lăsa „sinele rănit” fără îndulcirea cu vechile forme de suferință. Încet, încet va trece și el de partea bucuriei iar „sinapsele” păcatului vor muri de inaniție.
Cu dragoste, recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana