O dorință împlinită este și aceea că am început să-L înțeleg pe Dumnezeu, am început să înțeleg sensul vieții, nu în totalitate, dar oricum s-a făcut lumină în mintea mea și în sufletul meu și acum că suntem la sfârșit de an, realizez că sunt mult mai bine decât la început, anul trecut, când căutam, căutam pe site-uri, prin cărți, dar... eram în mare ceață.
Și acum înțeleg ce spuneți dumneavoastră despre dorul sufletului nostru, despre Acasă... Eu am fost un copil educat în credința creștină, mamaia mă ducea în fiecare duminică la biserică, iar eu mergeam cu drag și stăteam în fața, unde era bucla bisericii pe partea femeilor și cântam cu ele toată slujba. Știam toate cântările. Cel mai greu îmi era la predică... atunci mă plictiseam rău... nu înțelegeam nimic... Dar așa cum ați scris dumneavoastră în răspunsul la o întrebare, copilul de pe la 10-12 ani nu mai vrea la biserică. Exact așa am pățit și eu. Vroiam să stau acasă să ma uit la emisiunile pentru copii, că doar Duminica erau și doar dimineața. Asta voiam să fac. Mamaie nu a înțeles, și de atunci când am început eu să o mint că mă duc la biserică, dar mă duc la alta, și nu mai vreau să merg cu ea la biserică. Atunci a început calvarul. Mamaie mă făcea cu ou și oțet și își arăta dezamăgirea. Eu nu înțelegeam, deoarece nu vedeam nimic rău în ceea ce fac. Ea folosea cuvinte prea mari și de neînțeles pentru mine. Îmi zicea că o să mă mănânce Iadul, că va fi vai și amar de viața mea, că am o herghelie de draci în mine și de aceea nu o ascult... mă gonea... să mă duc la mama sau unde oi vrea, că ea nu mai crește o răutate de copil... reproșurile cu grămada că m-a crescut din mila, că m-a luat de la un tată vitreg și o mamă nepăsătoare și eu așa o răsplătesc. Singurul motiv era că nu mai voiam la biserică, în rest eram un copil respectos și auzea numai cuvinte de laudă de la cei din jurul meu... dar în zadar. Așa că m-am îndepărtat de biserică. Am continuat să cred în Dumnezeu, dar nu-mi mai plăcea la biserică. Atunci când mă duceam, nimeream numai în aglomerație, dădeam peste femei care îmi dădeau tot felul de „sfaturi”: „nu se stă acum în genunchi! Ridică-te!, nu sta în partea aceea, du-te mai încolo!” nu mai vorbesc de șușoteli și fâțâială... nu înțelegeam nimic din slujbă. Dar acum după atâția ani am găsit în sfârșit o biserică în care să m simt ca Acasă! Este tare liniște și lumea civilizată. Un aport îl are și preotul paroh pentru că am observat că dacă cumva se aude vreo șușoteală, imediat iese la ușa altarului și face semn să se păstreze liniștea, sau dacă la final când în sărbătorile mari vin mai multe persoane cu coliva și creează zarvă, le mustră imediat pe acele femei, își cere iertare, dar roagă să se facă liniște sau cei care au ceva de discutat să iasă afară. Într-o duminică a intrat un om care își pierduse mințile și a început să vorbească tare. Nu a fost dat afară cu forța de oamenii bisericii, ci de două ori a ieșit preotul și a stat de vorbă cu el, ultima oară chiar a ieșit cu el afară și l-a convins pe omul respectiv să rămână acolo. Chiar m-a uimit. De obicei, în astfel de cazuri, se creează o mare zarvă și cei care se implică în scoaterea omului respectiv afara sunt vreo câțiva bărbați care apelează la forță. De data aceasta preotul s-a implicat și totul s-a petrecut în mare liniște. Văzând eu toate acestea am început să vin tot mai des și acum am ajuns să fiu nelipsită și chiar să mă trezesc mai de dimineață pentru a ajunge din timp. Ei bine, acest lucru mie mi se părea imposibil. Îmi doream să ajung așa, dar nu credeam că o să reușesc, nu credeam că o să găsesc locul care o să mă facă să acționez în felul acesta. Totodată îmi doream să pot și eu să stau în genunchi toată slujba, și nu reușeam... îmi amorțeau picioarele de nu mai puteam... dar voiam să pot, mă uitam la persoanele care pot, mă uitam când mai vedeam o măicuță că stă toată slujba în genunchi și cu capul în jos. Eu nu puteam. Și eram tristă. Dar acum pot! Și stau și în mare parte cu capul în jos, în felul acesta simt în toată ființa mea slujba. Este și aceasta o dorință a mea împlinită! Acum înțeleg bucuria despre care vorbiți dumneavoastră, am trăit-o și o trăiesc și sper să reușesc să o mențin mereu cât o să fiu pe acest pământ. Într-adevăr este ceva sublim!
V L