Maica mea dragă,
De când vreau să vă scriu... Îi mulțumesc lui Dumnezeu că pot să fac asta acum și Îl rog să mă ajute să-mi pun toate gândurile în ordine ca să le pot pune aici, fără să uit ceva.
Toată perioada asta, de câteva luni încoace, cam de când a început golirea casei am trăit într-un fel de luptă continuă și cu gândul la Domnul. În momentele de maximă oboseală, treceam pe pilot automat dar atunci intervenea din nou ceva care mă făcea să mă „scutur”, să dau din cap, la propriu – exact cum ne-ați arătat să facem... și Îl căutam din nou, unde mă aștepta... în mine. Poate par vorbe mari ce scriu aici, dar în toată perioada asta eu am simțit că atunci când mi-e mai greu, de fapt mi-e mai ușor, când mă simt mai obosită, atunci am cea mai multă putere, când alți oameni „mă lasă baltă”, de fapt atunci îmi fac un mare serviciu pentru că mă întorc dinspre oameni spre El.
Și a fost tot timpul cu mine și e mereu cu mine, chiar și când scriu rândurile astea, e o prezență continuă acum fără de care nu vreau să trăiesc și fără de care nu vreau să știu cum e. Când nu mai „simt” și mă transform într-un bolovan mare și prost, mă arăt Lui și mi se pare că dacă în clipele alea eu renunț să țin la mine, dacă îmi tai voia, atunci îi fac loc să vină iar, curăț „hornul” și filtrele mele și „simt” iarăși. Acum știu că atunci când mă întunec și devin nepăsătoare, când sunt deconectată de la firul acela care îmi dă liniște în inimă, eu fac ceva greșit, ceva e greșit în viața mea și drept să spun, uneori nu-mi dau seama ce. Și le iau metodic, merg pe firul durerii cum spuneați să facem și văd că de fapt eu m-am tulburat în cutare sau cutare situație sau am judecat foarte mult sau am invidiat. Și pentru că nu știu cum să dreg situația și nu știu cum să ies din mrejele acelea în care mă învălui când intru pe pilot automat, mă arăt Lui, cu „inima mea și cu gândurile mele” și îl las pe El.
Și mai e ceva, Sfânta Liturghie a început să fie altfel... Poate că e și meritul Părintelui că spune tare toate rugăciunile, nu știu, cert e că se întâmplă ceva cu noțiunea de timp și totul, absolut totul devine o așteptare a Lui, un dor de El care se alină atunci când se pogoară Duhul Sfânt asupra Sfintelor și asupra noastră. Și îmi doresc atunci să nu se mai termine niciodată, să rămânem așa cu toții, în iubirea aceea, în mângâierea aceea, în blândețea acelei clipe.
Maică, mie mi-e bine cu viața mea, cu ce am eu acum, chiar dacă în logica acestei lumi, îmi lipsesc lucruri esențiale. Și se întâmplă atât de multe minuni cu mine, dacă nu mă împotrivesc. Îmi amintesc mereu cuvintele pe care mi le-ați spus, parcă nu-mi iese vocea dumneavoastră din cap. Tu nu te împotrivi, lasă-te în voia Domnului. Și încerc să mă las, Maică și mi-e bine. Mă încredințez Lui în fiecare dimineață și în fiecare seară și peste zi mă minunez... cum are grijă de mine, cât de prezent e mereu. Am o mie de exemple... Cred că v-am zis când era să intrăm în scara blocului și la câțiva metri în față au căzut câteva bucăți imense de gheață... Dar când în mașină fiind M a parcat cu roata din partea mea milimetric lângă gura unui canal fără capac pe care nu-l văzuse, unde dacă ar fi intrat s-ar fi rupt roata cu totul și ar fi trebuit să chemăm pe cineva să ne scoată... Cât despre casă nu mai spun, m-am gândit să-i încredințez Lui lucrările și tot ce ține de asta. Și de atunci, minunile se petrec pe bandă rulantă, cum s-ar spune. Lucruri complicate nu mai sunt așa complicate, unele care nu se puteau face, s-au făcut... N-am cuvinte să spun. Când am fost din ușă în ușă (lucru absolut neplăcut pentru mine și cred că pentru oricine) ca să cer semnături pentru centrală și să le zic povestea vieții, îi binecuvântam pe oameni încă de când sunam la ușa lor. Aproape toți oamenii care erau acasă, au semnat!! Unii chiar „comentând” că nu e o idee așa de bună să ne punem noi centrală!!! Iar când unii au refuzat, (o doamnă mi-a spus că ea nu semnează nimic pentru că nici eu nu i-am semnat vecinii) nu m-am tulburat deloc și știu că asta nu a fost de la mine. Mi-am amintit de la codependență că oamenii au dreptul să nu ne facă pe plac... am binecuvântat-o, i-am vorbit frumos: „nu-i nimic, doamnă!” și am plecat.
Toată povestea asta legată de casă a fost o mare lecție pentru noi...
Un lucru important pe care vreau să vi-l mai spun e legat de resentimente și de o „revelație” pe care am avut-o acum două săptămâni, la sfârșitul Liturghiei, când părintele a ieșit cu potirul după Împărtășanie. Mă împărtășisem și stăteam acolo, cuminte, să se termine slujba... Să vedeți cum a început. Ne-ați spus la un moment dat să scriem resentimentele, mi-am dat seama că nu am făcut asta niciodată deși sunt plină de resentimente. Ele zac acolo, în mine și mă sâcâie când se reactivează... Unul dintre ele vă privește… Am suferit mult din cauza unor cuvinte pe care mi le-ați spus odată… Am pus toate astea în fața Domnului și aș vrea să știți că eu v-am iertat. Și am primit mai mult decât atât, ceva absolut halucinant. Tot învățând pentru examene, am citit despre transfer și despre contratransfer și am înțeles că în terapie „subiectul” proiectează aproape întotdeauna pe terapeut (care îl ajută, îl ascultă, îl înțelege) tot ce nu a trăit sau a ratat în relația cu cel care l-a rănit. Pentru că e mai ușor să văd paiul din ochiul altuia decât bârna din ochiul meu, eu am și gândit, cred că asta s-a întâmplat de fapt cu R și cu Maica, de asta e supărată pe Maica, pentru că nu s-a împăcat încă cu mama ei... Minunat, am înțeles fenomenul!! Până peste câteva zile, când s-a întâmplat „ceva” la sfârșitul Liturghiei de care vă scriam mai sus și mi-a dat Domnul să văd ceva ce aproape m-a pus jos. Transferul a avut loc din plin în cazul meu și am proiectat pe sfinția voastră tot ce se poate proiecta pe o mamă (de altfel și acum vă spun „maica mea” și îmi răspundeți cu „maica ta”), dar nu doar dragostea pe care un copil o poate avea numai pentru mama, ci și furia și ura când „așteptările nu sunt împlinite” pe placul copilului. Poate era de domeniul evidenței că așa stau lucrurile, eu însă abia acum le-am „văzut” dar a fost ceva atât de dureros și de șocant să văd că relația noastră specială nu e, din partea mea, decât o relație banală de transfer! Stăteam în „locul meu” din biserică și am simțit cum un val uriaș mă izbește. Era ura mea, furia mea, că mama o iubește mai mult pe sora mea, că vorbește mai mult cu ea, că pe mine mă trimite de lângă la ea: „du-te la tăticuțul tău iubit” și sora mea mă împingea la propriu, fizic, cu putere: „dă-te, e mama mea!!!” și în urechi îmi răsuna „tu nu meriți” ca un ecou și dincolo de toate, mă durea. Mă străpungea durerea aceea!!! Că lucrurile chiar stau așa. Că eu chiar am proiectat pe sfinția voastră și pe T relația nereușită și dureroasă cu mama și cu sora mea și că așteptările neîmplinite mă făceau să vă urăsc, s-o urăsc și pe T. CĂ EU ASTA SUNT!!!! EU SUNT URĂ ȘI IPOCRIZIE ȘI FALSITATE! Nu pot să pun în cuvinte valul acela pe care l-am primit și totul a durat câteva secunde, înțelegeți??? Și eram conștientă, lucidă până în străfunduri și Îi arătam Lui. Vezi-mă, Doamne. Iartă-mă! Doamne, Maica nu e mama mea, T nu e sora mea, am greșit. Doamne, că reproduc în cel mai mic detaliu povestea de acasă.
Și apoi s-au deschis ușile împărătești și a apărut Potirul. De fapt, nici nu vedeam părintele, nu-mi amintesc cine-l ținea. Era potirul în fața ochilor mei, strălucea și nimic altceva în jur. A fost o străfulgerare în mine, direct în inima mea, creierul nici n-a mai putut să proceseze informația și atunci AM ȘTIUT că așa este! Tot ce am gândit eu mai înainte e adevărat dar că gata, s-a dezlegat acum, s-a rupt, nu mai este! Că trebuie să fiu atentă pe viitor... Și a mai fost ceva pe care mi-e și frică să pun în cuvinte ca nu cumva să se înțeleagă greșit sau să pară că am trăit ceva „mistic”. Mi-a vorbit și mi-a spus că de acum înainte nu va mai fi nimeni între noi. Nu sunt doar imaginația mea vorbele astea, eu știu. Nu a fost o informație procesată de creier, cum sunt toate gândurile mele, ci un fel de gând ieșit din inimă care s-a dus la minte și mintea parcă știa asta de când lumea.
Și de atunci eu știu că nu mai e nimeni între mine și El. Nu mai e nevoie de nimeni. Nici de Maica, nici de părintele duhovnic, nici de nimeni între inima mea și inima Lui. Doamne, nu vreau să sune a blasfemie ceea ce tocmai am scris. Bine, cu condiția să nu fiu „de capul meu”.
De atunci eu mă simt mult mai eliberată și sunt mult mai vigilentă la orice gând de competiție cu T și la orice gând de proiecție pe Maica a vreunei așteptări „materne”. Aveți dreptul să-mi spuneți ce vreți, sau să mă certați, eu știu că mă iubiți foarte mult și altfel decât credeam sau așteptam eu. Și eu vă iubesc, și vă respect, și vă prețuiesc dar de când am aflat lucrurile astea, ceva s-a desprins și nu mai sunt așa disperată să vă impresionez sau să cerșesc dragoste. Am avut o discuție și cu T și mi-a mărturisit că și ea are ispita asta cu mine în relație cu sfinția voastră. Că o vede în mine pe sora ei mai mică, pe care o invidia în ascuns când era mică. I-am spus ce „revelație” am avut și că voi fi vigilentă pe viitor. Și că eu vreau o prietenă care să mă ajute să mă vindec, nu o pseudo-soră care să-mi cânte în strună în față iar în spate să sufere, ca în copilărie. Ne-a prins foarte bine discuția și noile „limite” impuse...
Și Îi dau slavă lui Dumnezeu!!
E halucinant la ce concluzii „am ajuns”... de parcă aș fi ajuns eu. Nu, Altcineva a ajuns la ele și mi le-a dat să le văd. Cred că de asta ați venit, de asta am cunoscut-o pe T, ca să mă fac bine, încetul cu încetul. Să pot să pun degetul pe bubă și să nu mă doară. Să nu-mi mai fie rușine și să încerc să ascund repede, nu care cumva să se vadă... Ba să se vadă!! SĂ VADĂ DOMNUL! Totul să se vadă!!!!!!
Vă iubesc. Altfel și totuși tot iubire e.
M