Maică Siluana, îndrăznesc să vă cer și eu sfatul. Sper să primesc și eu un răspuns de la dumneavoastră...
Aș vrea să știu și eu cum poate cineva să fie fericit în această viață, cum poate trăi fără să deznădăjduiască, dacă este singur. Ce înțeleg eu prin singurătate este: fără soț, fără copii, fără frați, fără surori, fără a avea o familie extinsă (unchi, mătuși, veri etc.), cu care să se poată înțelege și cu care să simtă o cât de mică compatibilitate, fără prieteni, care când au existat au fost ori interesați, ori de conjunctură. Și dacă această persoană a trecut de vârsta potrivită pentru a-și întemeia o familie, viitorul în toată grozăvia lui este izolare și eventuale boli care se pot ivi cu vârsta. Îngrozitoare și dezolantă perspectivă. Numai creștină nu este!!!
Ce ar mai putea face o astfel de persoană pentru a nu cădea într-o deznădejde profundă și într-o împietrire, atunci când singurătatea la care e pedepsită să trăiască nu se schimbă. Nu se schimbă nici prin faptul că această persoană încearcă să ducă o viață de bun creștin, adică să se spovedească, să se împărtășească, să meargă regulat la Sfânta Liturghie, să facă milostenie etc. Ce mai poate face o astfel de persoană care este încercată continuu prin oameni și mai ales prin „frații” creștini?
Dumnezeu spune că nu este bine ca omul să fie singur. Și femeia cred că poate fi încadrată în aceeași categorie. Este singurătatea un bun sfătuitor? Eu cred că NU. Atunci cum de îngăduie Dumnezeu această situație? Este posibil ca persoana respectivă să fie legată prin niște blesteme, care o condamnă la singurătate, indiferent ce ar face? Pentru că, credeți-mă, a făcut multe eforturi să iasă din această situație, dar nu s-a schimbat nimic. Ar trebui să se resemneze?
Vă mulțumesc. Dumnezeu să ne ajute!
Roxana
Draga mea Roxana,
Acest suflet creștin are răspunsul în chiar credința lui.
Dacă nu știe cum să refuze deznădejdea și să primească Bucuria sfântă a Domnului care nu e condiționată de nimic din cele pământești, adică e posibilă în orice condiții exterioare, înseamnă că, în fapt, nu este credincios. Ai observat poate că eu nu sunt adepta credinței practicate ca să ne împlinim niște dorințe, fie și legitime și firești. Eu nu pot ajuta pe nimeni cu sfaturi legate de cum am putea face și ce anume ca Dumnezeu să ne audă și să ne împlinească așteptările. Eu Îl cunosc pe Dumnezeu ca pe Cel ce poate, vrea și știe cum, să mă ajute să intru în Bucuria pe care nici o situație pământească să nu o ia de la mine. Dacă aș avea bucurie și ea ar pieri când aș pierde o ființă dragă, sau un obiect necesar, sau strict necesar, sau nu aș avea ce cred că îmi trebuie, eu n-aș crede că acea bucurie era adevărată. Și surogate de bucurie nu vreau pentru că vreau ceva absolut!
Cine caută altfel de Dumnezeu și altfel de bucurie nu poate găsi îndrumare la mine. Ba, poate fi chiar certat.
De exemplu, acum, aș putea s-o cert pe femeia despre care-mi vorbești cerându-i să se smerească și să încerce să afle ce a făcut ea de-a lungul vieții de e așa de singură! Mintea și inima ta poate primi gândul că toți, absolut toți cei din viața ei au fost răi și ea singură bună? Atunci ce spune la Sfânta spovedanie? Atunci cum de nu e deja sfântă și trăiește în deznădejde? Și cum rămâne cu ce spune în fața sfântului Potir despre propria păcătoșenie?
Ei, pe aici, pe la acceptarea și cunoașterea păcatului propriu, fie el și „mic” sau „nevinovat” în comparație cu marii „criminali” ai lumii va putea afla cauza acestei triste singurătăți. Pentru că există și singurătate plină de bucurie...
Aleg însă să nu o cert, ci să o rog să facem împreună Seminarul „Să ne vindecăm iertând” și o asigur că de va scoate, cu harul lui Dumnezeu, otrava ținerii de minte a răului din inimă, va cunoaște bucurii la care încă n-a visat!
Cu rugăciune și încredere că va auzi, că-i vei transmite gândul și rugăciunea mea,
Maica Siluana