Când îmi făceam rugăciunile de la iertare mi-am adus aminte de un mic eveniment din copilărie care a lăsat în inimă urme adânci. Nu știu nici până astăzi dacă a fost adevărat sau poate a fost o înșelare. Eram mică, aveam vreo șapte ani și mama mă lăsa cu frățiorii mei acasă și eu îl legănam pe fratele meu mai mic în căruț până ce a adormit. Mama era la serviciu. Legănându-l mă uitam la fețișoara lui și mi se părea așa de frumos. Apoi am început să mă uit pe pereți și ochii mi s-au oprit pe o icoană, icoana lui Grigorescu care Îl reprezenta pe Hristos pe scaunul slavei pe heruvimi. Deși aveam o părere destul de proastă despre cel din icoană. (Cum putea un om așa de mare să stea cu picioarele pe capetele unor copilași așa de mici și de drăgălași – ba mai mult, cu altă ocazie când am văzusem icoana aceea, mă rățoisem la El să se dea jos de acolo, să nu mai chinuiască bieții copilași, țin minte că Îl făcusem animal, era prima mea hulă). Dar în ziua aceea, cum stăteam și mă uitam la icoană, mi s-a părut atât de viu, aproape că vorbea și eu chiar am început să vorbesc cu El. Nu mai țin minte ce i-am spus, dar îi spuneam multe lucruri și îmi aduc aminte că la un moment dat mi-a spus să fac curat. Se referea oare la spovedanie? Nu știu. Am început să strâng de prin casă și în câteva momente eram convinsă că vorbesc cu El și că mă aude și îmi răspunde. Am vorbit astfel destul de mult până s-a întunecat afară și la urmă îmi spune să-mi pun o dorință. Eu stau și mă gândesc, nu știam ce dorință să îmi pun, nici nu eram sigură că înțeleg prea bine ce înseamnă să îmi pun o dorință. Mă uitai la frățiorul meu cât de dulce doarme și i-am zis: Să vină niște oameni și să se uite la Leonard cât de frumos doarme. În aceeași clipă, la colțul de sus al ferestrei am văzut doi oameni un bărbat și o femeie care semănau cu un mire și cu o mireasă, așa i-am asociat eu în mintea mea, foarte frumoși și foarte tineri, se aplecau în față și se uitau la fratele meu. M-am rușinat și am plecat ochii în jos, când i-am ridicat iar, mirele și mireasa dispăruseră. A trecut ziua aceea, eu nu am făcut curat așa cum mi-a spus El, decât foarte târziu, mult mai târziu. Au trecut anii și eram convinsă că niște oameni se uitaseră la fratele meu când dormea. Până într-o altă zi, când aveam 17 ani și privind iarăși la icoana, aceeași, din perete, mi-am adus aminte de mica poveste de atunci. Am râs în sinea mea de dorința aceea atât de prostească, și mă uitam în colțul de sus al geamului unde văzusem mirele și mireasa. Tocmai atunci pe sub geamul meu a trecut tenismanul de la etajul patru. Cel mai înalt om din bloc, și nu numai din bloc, cred din tot orașul. Era foarte înalt, se apropia de doi metri cred. Și atunci am observat un lucru: Cât de înalt o fi fost el, era mai scund cu cel puțin două capete decât colțul de sus unde văzusem eu pe miri aplecându-se ușor în față, fiindcă erau mai înalți decât geamul, ca să poată vedea pe fratele meu în cărucior. Atunci am realizat că nici un om nu era atât de înalt ca acei miri, atunci am realizat că eu nu le văzusem decât capul și pieptul, atunci am realizat că nu erau oameni ce văzusem eu în copilărie. Mi-am adus aminte și de căldura cu care ne priveau și de lumina dulce care umpluse toată încăperea și de faptul că îmi doream ca „oamenii” aceia atât de frumoși să fie părinții mei. Mi-e dor de El, de mirele meu, pe Care L-am insultat din prima clipă când L-am văzut. L-am pârât și la alți copii. I-am dus să Îl arăt pe Cel care stătea cu picioarele pe capetele unor copii. A mers cu mine o ceată întreagă la geamgeria unde văzusem expusă icoana și le-am arătat-o. Atunci o fetiță mi-a spus: ”tu, proasto, Acesta este Dumnezeu și copiii sunt îngeri. Și e păcat să spui despre El așa, (adică animal) Da?!!” Nu știam. Atunci am aflat despre Dumnezeu și îngerii Lui. Am vorbit așa de mult cu El și așa de mult aș vrea să îmi amintesc ce am vorbit cu El. Îmi pare atât de rău că L-am cunoscut atât de puțin!!! Poate că dacă Îl cunoșteam, nu aș mai fi păcătuit așa de rău.
Acum de ce mi se pare totul atât de iremediabil? Trăiesc mereu sentimentul că totul este pierdut și irecuperabil. M-am spovedit, dar curăția nu mi-am redobândit-o și am sentimentul că ea nu mai poate fi recuperată niciodată. Și acum mai vorbesc cu icoana mea. De câteva ori mi-a răspuns și de alte câteva ori mi-a împlinit dorințele. Alteori îmi dă sfat, alteori plânge cu mine. Sunt atât de greu de purtat lacrimile Lui!!! Sunt lacrimi grele. Greu trebuie să mai fie să fii Dumnezeu în ziua de azi! Am avut acest sentiment când am citit Sparge tăcerea. Câte vede Dumnezeu, câte rabdă! Dacă pe noi ne sfâșie astfel de dureri numai din povestite, pe El Care le vede cum trebuie să Îl doară! Uneori plânge înainte de a ni se întâmpla vreun necaz. Am văzut două icoane plângând cu râuri de lacrimi: Când m-am spovedit la Neamț, icoana Sfântului Ioan Iacob și la Diaconești, a sfintei Parascheva, mult milostiva.
Dar când plânge Domnul e cel mai greu…
L