Sărut mâinile din nou, măicuţă!
Azi toată ziua aproape am stat la sesiunea a șaptea. (de câţiva ani mă tot gândesc că totuşi cumva Dumnezeu trebuie că e Cel care face să am aşa serviciu şi pauze între proiecte încât timpul meu social poate deveni timp liturgic cumva...)
A trecut mai mult de un an de când v-am găsit dând căutare pe internet după un răspuns la întrebarea „ce mă fac acum, Doamne?” Am stat după cum îmi amintesc nouă luni la sesiunea în care trebuia să identific situaţii în care am suferit, un rău făcut cum îi zic acum.
Of! Nu mă aşteptam ca sesiuneaa șaptea să fie parcă cea mai grea! Mă „învârtesc” pe lângă ea cu efort conştient de săptămâni care s-au făcut luni. Cu primele două „teme” nu am trecut de prima pagina. Azi v-am trimis „descoperirea” că „pe mine Dumnezeu nu mă iubeşte şi atunci cum ar putea să îmi vrea binele!” Dureros tare! Şi aliena(n)t! Azi după ce v-am trimis abia numita „descoperire”, pentru că tot nu îmi găseam starea, m-am încrâncenat să continui să citesc. Am ajuns pe la sfârşitul paginii trei :) Şi aşa un efect reconfortant şi liniştitor şi de siguranţă mi-au dat următoarele două pagini încât... am adormit. Ca un prunc. Aveam în mâini nişte pagini pe care stăteau scrise negru pe alb răspunsuri. Ferme şi fără urme de îndoială!
M-am trezit şi mi-am dat seama că sunt tristă. Am senzaţia că v-am dezamăgit. Şi pe mine însămi. Şi, probabil, şi pe Cel de Sus. Doar atât am putut?! Şi câtă zbatere... Ce aş fi putut să fac mai mult? Să mă rog mai des! De ce nu am făcut-o?... Dintr-un fel de instinct. Singura explicaţie raţională pe care o am este că nu chiar aşa de mult, am exagerat cu rugăciunea de una singură. Şi de atunci am rămas cu o altă senzaţie cum că mi-am hrănit de fapt gândirea magică... Ce ştiu eu, de fapt!?!
Întrebările. Din paginile pe care le-am mai citit, mi-am subliniat două idei pe care simt că nu le-am înţeles:
1. Dumnezeu lucrează „înăuntrul omului care a ales să nu mai aparţină acestei lumi...”ce înseamnă această alegere? Pentru că vă spun sincer că mie îmi plac lucruri multe din lumea asta, arta de exemplu, natura...(?!?)
2. Dumnezeu îl schimbă pe omul „care-L primeşte şi crede în Numele Lui, împlinind poruncile după sfânta Lui rânduială”. Ce înseamnă să împlineşti poruncile? Bănuiesc că se vorbeşte despre cele zece porunci... şi asta îmi aminteşte că să tot fie vreo doi ani, de când în timpul unei predici am înţeles eu că nu ştiu de fapt ce înseamnă cele zece porunci fiecare. Îmi puteţi recomanda vreo carte care le explică ori ceva?
Şi ca să îmi fie mărturisirea completă, mai sunt tristă dintr-un motiv: duminică am fost la biserică. În cartierul în care m-am mutat este o biserică nouă în construcţie... am mai fost o singură duminică aici. Şi m-am întors de la biserică furioasă după ce în predică părintele ne-a vorbit despre „riscul microcipurilor”. Furioasă pe lumea care a inventat asemenea grozavii şi „ţine masele în întuneric” (sunt zisele mele de atunci). M-am calmat după ce am semnat petiţia online împotrivă şi am trimis-o la cunoscuţii mei pe care îi ştiam cât de cât cu frică de Dumnezeu.
Acum... fiind duminica mironosiţelor părintele a vorbit despre femeie şi rolul ei... Şi... ( am plecat în timpul predicii pentru că simţeam că... îmi face rău. Îmi suna a „veţi arde în iad dacă...” nu purtaţi capul acoperit în faţa Sfântului Potir şi în biserică, dacă nu purtaţi ca mirese cruce la gât şi vă lepădaţi de cruce... ş.a.m.d. Oricum mi-o fi sunat mie... am făcut rău că am plecat în timpul predicii? (...aoleu, ce întrebări îi pun şi Maicii!!) Singurul lucru care îl pot spune în „apărarea” mea este că pentru mine de ceva timp să merg în biserică este ca o întâlnire plină de bucurie... cu Dumnezeu cred. Însă nu bucurie simţeam în timpul predicii. Am avut senzaţia că protejez ceva plecând... În orice caz m-a răscolit. Mi-am amintit şi de cineva din Olanda pe care îl întrebam de ce se închid bisericile la ei şi lumea nu mai merge la preot şi la biserică. Şi el mi-a răspuns că „oamenii nu au mai găsit ajutor la problemele lor la preoţi iar în biserică mesajul de bază era «veţi arde în Iad dacă...»”. Atunci, când m-am întors în ţară şi am văzut că biserica de la mine din cartierul de atunci a înaintat în construcţie m-am bucurat cu lacrimi. Şi am sperat din suflet că între România şi Olanda să fie mult mai mult decât 2500 de km.
Şi nu e ironie că în pofida la ce tocmai am spus eu cred că Dumnezeu nu mă iubeşte?... Dar aici mă aflu, la acest punct. Multă vreme şi de biserică stăteam departe ca o exilată. Am îndrăznit să intru şi să mă „odihnesc” practic în biserică în special după ce a murit bunica mea, odată cu ritualurile de înmormântare... cumva intrarea mea în Biserică a devenit legitimă pentru că dragostea mea pentru bunica, şi a ei pentru mine îmi dădea această legitimitate şi siguranţă de sine cum că „eu am totuşi ce căuta în Biserică” fie doar ca s-o conduc pe ea şi să fac cele de rânduială. Şi nimeni nu m-ar fi putut zdruncina în asta sau da afară!
Iar mă lungesc, dar tot am să vă mai zic şi asta. Bănuiesc că dumneavoastră ştiţi, însă mă întreb dacă E. ştie câţi oameni rătăcesc pe lângă Biserică sau stau la porţi şi nu îndrăznesc să intre. Credeţi-mă eu am întâlnit dintre ei. Şi unii se află în alte „forme” de comuniune cum ar fi „programe de dezvoltare personală”. Am fost invitată la un astfel de program în urmă cu câţiva ani şi insightul meu a fost foarte clar atunci: toţi aceşti oameni de fapt îl caută pe Dumnezeu, pe Sine şi au găsit aici un simulacru, ceva „identic natural”...
În vremea de rugăciune, că e trecut de zece seara, eu vorbesc pe taste cu Măicuţa (în loc să mă rog). ...Poate şi asta este tot un fel de rugăciune.
Să vă dea Dumnezeu putere, măicuţă!
Doamne ajută!
...Moromete al mic
Nu te teme!
Moromete, Moromete...
Nu te teme! Tot ce trăiești acum e un dureros, dar necesar, început al răspunsului la mistuitoarea ta întrebare: „ce mă fac acum, Doamne?”
Acum El te învață ce să te faci!
Să mergem mai departe cu Seminarul, așa cum poți tu, și încearcă să accepți tot ce ți se întâmplă ca pe o lecție, ca pe un curs, ca pe o facultate sau un masterat în „Școala Duhului”! Pune la picioarele Lui tot ce trăiești, tot ce simți și tot ce te doare și vei primi nu un răspuns lămuritor, ci răspunsul-putere să nu te oprești pe Cale! Să nu cauți în „altă parte”...
Acum eu nu-ți voi vorbi multe, pentru că m-aș așeza între Voi!
O să-ți spun doar acele două, trei cuvinte de care ai neapărată trebuință:
1. A „nu mai aparține acestei lumi” înseamnă a o iubi așa cum o iubește Dumnezeu și nu așa cum ne place nouă! Nu înseamnă să ne lepădăm de plăcere, ci să o sfințim. Cum? Vei afla de la El pentru că a făgăduit, și Își ține făgăduințele, că ne dăruiește Duhul Sfânt în Biserică tocmai pentru a ne „învăța toate” pe Cale. Tu doar să-ți deschizi urechile ca să-L auzi fără să te forțezi dincolo de putința firii și fără să judeci.
2. Poruncile sunt adunate în „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca te tine însuţi”. Pe Dumnezeu: învățând prin duhovnic să primești harul în Sfânta Lui Biserică (B mare) fie și căutând altă și altă biserică (b mic) de cartier... Pe aproapele: învățând să ierți și să nu judeci. Însuși Domnul te va învăța cum, dacă te vei îndura să-I arăți Lui și neputința și neștiința în fiecare moment al trăirilor tale.
3. Mă poți întreba orice. Nu mă vei dezamăgi cu nimic, niciodată, mai întâi pentru că eu nu mă mai amăgesc, ci mă încred în iubirea Lui Dumnezeu și în dorul omului de Această iubire. Apoi pentru că m-ai primit în durerile și neliniștile tale și te iubesc pe tine anume, așa cum ești.
Problema, copil iubit, nu este dacă, plecând în timpul predicii, ai făcut bine sau rău, ci că ai pus asta în fața lui Dumnezeu, că ai făcut-o pentru a proteja acea iubire fragilă fără să fii sigură că „ai dreptate”! Acum Duhul te va învăța mai departe. Lucrurile nu stau așa cum le auzeai tu și poate nici așa cum le spunea Părintele, ci așa cum le vei trăi tu cu Domnul în fața Lui și nu departe de El. Știi, demult, mergeam la Înviere ca să însoțesc o mare prietenă care era credincioasă. Eu nu credeam în „asemenea legende”, mărturiseam în fața mea și a lumii. Dar, când Dumnezeu striga la noi prin gura Psalmistului: „ Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topește ceara de la fața focului așa pier păcătoşii de la fața Lui”, simțeam efectiv nevoia s-o rup la fugă și mă întristam... Acum accept cu recunoștință să „pier” ca să dobândesc ce nu pot dobândi fără acestă pieire!
Curaj, Moromete mic! Și fii mai departe harnică și onestă după cât vei putea, dar fără să trișezi!
Cu dragoste și respect,
Maica Siluana