Draga mea, nu cu mult timp în urmă ți eu mi-am spus acelaşi lucru în gândul meu. Ce bine ar fi fost undeva departe de lume, să fiu singură, să am mai mult timp să mă rog... Și acum câteodată mă cuprinde o tristeţe pentru că nu pot merge la biserică pe cât de des aș vrea, că nu mă pot ruga în linişte atunci când simt că am nevoie.
Eu stau cu socrii într-un apartament micuţ, nu am nici urmă de intimitate, decât, aşa ca tine, noaptea târziu (după ce culc copilul). Ziua mă ocup de copil, care e la vârsta la care nu poate fi lăsat nesupravegheat fără să facă vreo boacănă. Câteodată mai fac curat, mâncare, mai am grijă de bunica, care e bătrână și bolnavă. Foarte rar am timp să citesc măcar un Acatist de la cap la coadă.
Dar încerc să mă rog în gând, când lucrez sau când mă joc cu copilul. Rugăciuni simple, "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi", sau "Împărate ceresc...". Câteodată, când nu mă aude nimeni, cânt "Sfinte Dumnezeule" sau "Fecioară curată". Sau ascult muzică psaltică la calculator și cânt în gând împreună cu cântăreţul.
La biserică mergem pe rând, o duminică eu, una soţul. Câteodată mergem și la Taina Sfântului Maslu. Aşa cum putem. Cred sincer că Dumnezeu vede situaţia noastră și înţelege. A crește un copil și a-l educa în spirit creştin-ortodox este tot o cruce, ca și viaţa în mănăstire. Nu neapărat mai grea sau mai uşoară, ci doar diferită.
Cât despre familie, nici ai mei nu cred. Ba încă fac "mişto" de mine, că sunt "habotnică", "medievală", "îndoctrinată" și alte asemenea. Cu greu reuşesc să evit certurile și discuţiile în contradictoriu. Încerc să nu bag în seamă insultele lor, deşi mă întristează, pentru că pe ei se rănesc, nu pe mine. Mă rog pentru ei să le ierte Dumnezeu toate astea, pentru că, cu adevărat nu ştiu ce fac.
Mândria este o problemă gravă și la mine. Nici eu nu am fost crescută învăţând credinţa în Dumnezeu, ci am fost învăţată să fiu mândră și dispreţuitoare cu ceilalţi și să am o părere bună despre mine. Mă lupt din greu cu aceste tendinţe, mă rog Maicii Domnului să mă ajute să pot scăpa de această boală oribilă. De multe ori judecarea celorlalţi atinge un nivel de-a dreptul ridicol, în care mă trezesc, FĂRĂ SĂ VREAU, căutând defecte oamenilor din jurul meu. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, al Spovedaniei și al părintelui duhovnic, am încredere că mă voi vindeca.
Încerc să am un dialog permanent cu Dumnezeu, chiar dacă îi spun doar "Doamne, Îţi mulţumesc pentru aceste legume", sau "Doamne, ce frumoase ai făcut mușcatele! Îţi mulţumesc că au înflorit și ale mele" sau alte lucruri simple.
Pe mine toate astea mă liniştesc și mă apără, ca să nu mă mai întristez pentru nimic în afară de păcatele mele.
Doamne ajută!
Georgiana