Maică, eu văd în Jucător omul care caută. Care conștientizează că nu-i ajunge să se simtă bine apăsând pe pedală. Căruia jocul, ca și o mâncare copioasă, îi lasă în gură un gust amar a doua zi. Sau când pierde. Care-și strigă neputința. Și se revoltă din cauza asta - doar că nu-și dă seama că e păcatul cel pe care vrea să se revolte.

Ce-am învățat eu spicuind din răspunsurile de pe site, e că Jucătorul ar trebui să își strige toate întrebările astea către Dumnezeu. Să se roage, știind că diavolul cel mai mult ne luptă la rugăciune și că o să simtă impulsul să se lase repede de ea. Dar să nu se lase. Și când nu găsește răspunsurile în el sau în rugăciune, să alerge la un duhovnic bun - pregătit fiind să primească un canon, pe lângă răspunsuri. Nu orice duhovnic, ci unul pe care-l va simți compatibil cu căutările lui.

Și-i propun un exercițiu. Cum ar fi să vadă credința ca un joc? Perseverența de-a mai juca încă unul, de-a mai urca un nivel, ambiția de-a câștiga - s-o transpună în credință. Să nu se lase când pierde. S-o ia iarăși de la capăt. Cu înverșunare! Așa cum cu siguranță c-a făcut și Sfântul Moise.

Dumnezeu să-i ajute! Maică, îmi place nădejdea asta nebună pe care o aveți. Nebunia pentru Hristos! :)
Doamne-ajută! (și vă mulțumesc că vă rugați pentru noi)
Diana