Sărut mâna, Maică!
De câteva luni mă frământă câteva gânduri. De un an de zile sunt foarte nervos, mă supăr din orice, mă cert cu oricine am ocazia, şi, mai ales, mă port urât cu prietena şi viitoarea mea soţie, cu care am o relaţie de 5 ani. ÎI vorbesc urât, o jignesc, o acuz cu lucruri pe care ştiu şi eu ca nu le-ar face. Nu sunt un păgân. Îmi place să merg la biserică, ce-i drept nu duminică de duminică, dar nu prea am stare. Prietena mea este mai apropiata de biserică decât mine, iar eu o cam iau peste picior din cauza asta, mai în glumă mai în serios. Dacă ea încearcă să-mi dea un sfat creştinesc,de exemplu "hai să nu ne cerat azi, e duminică, şi nu se cuvine", eu îi spun să mă lase cu prostiile. În ultimii ani am cam uitat de spovedit, de împărtăşit. Ajung uneori să-mi recunosc în gând că pur şi simplu nu ştiu ce e cu mine. De ce sunt aşa de irascibil? De ce mă supără orice? Uneori parcă nu mai sunt eu. Vorbesc fără să gândesc lucruri grele, pe care apoi le regret. Aş vrea să fiu un creştin adevărat, adică să fiu mai mult decât omul care merge la biserică în fiecare duminică şi se spovedeşte de câteva ori pe an, dar sunt conştient că asta aduce cu sine şi câteva interdicţii sau mai bine zis înfrânări, şi nu sunt pregătit. Parcă ceva îmi spune: eşti tânăr! Trăieşte-ţi tinereţea, aşa cum fac toţi! Ce-ţi trebuie ţie înfrânări?!

M