Doamne ajută, Anca!
Eu nu am experienţa violenţei în familie, decât ce am luat eu câteva (pedagogic hi-hi) de la părinţi. Dar ştiu că mama asta m-a învăţat, că nimeni nu are voie să dea în mine.
Cred că e sub demnitatea noastră ca oameni să acceptăm să fim agresate, să închidem ochii şi să primim "pentru că merităm". De asemenea, tot sub demnitatea noastră e să agresăm la rândul nostru.
Ştii, trupul nostru, al tuturor oamenilor, e "templu al Duhului Sfânt". La fel cum îl putem profana făcând noi înşine lucruri neplăcute în faţa Domnului, la fel, a accepta ca cineva să dea în noi sau noi să dăm în alţii, e într-un fel ca a dărâma o biserică.
Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne raportăm în felul acesta la trupul nostru, să punem asta scris pe oglindă; atunci, poate că ne-am mai gîndi înainte de a apela la gesturi extreme, pe care le vom regreta apoi oricum, că ne-am răcorit sau nu.
Apoi, faţă de băiatul ăsta, dacă vei vrea să fii prietenă în continuare cu el, poate ar fi bine să-i "condiţionezi" împăcarea cu seminarul iertării. Să faceţi amândoi seminarul acesta şi apoi veţi vedea că altfel veţi înţelege lucrurile, altfel vă veţi raporta la toate. A-l primi înapoi doar pentru că şi-a cerut iertare şi-ţi promite că nu mai face nu e o garanţie că nu se va repeta gestul, că nu veţi ajunge din nou la asta, din nou, la "nervi", mai devreme sau mai târziu. Şi tu, orice ai fi făcut, oricine ai fi, nu meriţi asta. Nici a face seminarul iertării nu e o garanţie că nu veţi mai ajunge la violenţă. Dar măcar vă va deschide o altă perspectivă asupra vieţii şi vă veţi preţui mai mult şi cine ştie, cu ajutorul Domnului...
Cr