Fulgi mari rotesc văzduhul iar luna se închină,
Se simte-n aer Duhul, iar sfinții stau la cină;
Biserica, în noapte, cântările revarsă
Înmiresmând altarul cu mir de ceară arsă;

Îi trec sfioasă pragul, mi-e sufletul „flămând”,
Cuprind în mâini șiragul ce-adună ruga-n gând,
Fiorul îmi așează o lacrimă pe geană,
Doar șalul alb mi-ascunde zvâcnirile din rană.

Mă-ndrept înspre icoană cu firea-mi păcătoasă
Cerând în gând iertare, iar Maica Cuvioasă
Își revărsă blândețea ca un izvor din Rai
Pe chipu-mi obosit, pe buze fără grai.

Miezonoptica-alină doar suflete pierdute
Prin rugile fierbinti și lacrimi așternute,
Căci farul e Lumina ce arde-n ceara albă,
Credința-i pentru suflet adevărata salbă!

Privesc către Fecioară și pacea mă-nconjoară
De parcă mâna-I blândă spre mine se coboară…
Privesc cupola mare... văd sfinții miruind…
De-afară lin se-aude un dulce, vechi colind.