Am descoperit că, după ce am numit propozițiile negative cu care am crescut și am tot binecuvântat, tot ce îmi amintesc acum e dragostea mamei și grija părintească a alor mei. Îmi aduc aminte cât de mândră era mama de mine, și cum mă alinta, și încrederea tatălui, în timpul facultății.

Parcă s-a spart buba.
Și pentru copiii mei simt o dragoste care mă învăluie, totul e căldură.
 
Ieri am fost la grupul de suport și le-am spus asta. Moderatoarea a spus că avem tendința să ne amintim lucrurile negative, dar că după ce le numim își pierd din putere.

Am înțeles cum e cu pedeapsa copiilor, pentru greșelile copiilor, după ce am citit "Ieșirea din labirint", cartea despre care se vorbește pe site-ul maicii Siluana.
Nu e pedeapsa lui Dumnezeu care lucrează, ci urmările păcatului. Tu, ca părinte, păcătuind, nu mai poți să-i oferi copilului dragostea curată de care are nevoie ca să se dezvolte armonios. Copilul neagă că e o problemă cu tine, are nevoie să creadă în tine, se închide în el, își construiește mecanisme de protecție care vor sfârși prin a-l afunda și pe el în păcat. Și așa se propagă de la generație la generație, până când reușește vreunul să spargă lanțul, să se întoarcă la Dumnezeu, să binecuvânteze rănile cu care a crescut și pe cei care i le-au făcut.
E așa de simplu și clar, dar dacă ai inima învârtoșată, nu poți să privești la iadul din tine, ți-e teamă de ce descoperi acolo, și dai vina pe Dumnezeu, că pedepsește nevinovați... Hmm!
Privind la copiii mei, simțindu-le dragostea și încrederea necondiționată, am înțeles de ce trebuie să devenim ca niște copiii, căci altfel nu vom intra în Împărăția Cerurilor. Nu vom intra nu pentru că nu vom fi lăsați, ci pentru că nu vom putea, nu vom avea destulă încredere și dragoste ca să ne bucurăm de ce ni se oferă.
D P