Am citit azi mesajul „cer îndurare” de pe site... Mi-a lăsat un gust amar, dureros. Sărman copil, sărmani oameni...
Noi cerem de la ceilalți, de la părinți, de la prieteni să „ne dea” ceva... Cerem iubire, cerem atenție, cerem lucruri materiale, cerem să ne bage în seamă. Suntem invidioși pe ceilalți: frați, prieteni, cunoscuți, care primesc „mai mult”. „Mie de ce nu-mi dă ca lui?”
Și dacă sunt cele trei idei: „primesc” atâta iubire câtă ofer, în sensul că atunci când mă simt iubită înseamnă că eu iubesc... (mă refer la ucenicul cel iubit, care de fapt el îl iubea cel mai mult pe Doamne) și fratele fiului risipitor, care nu se simte iubit pentru că simte că nu i se dă, deși „tu ești întotdeauna cu mine și ale mele, ale tale sunt” și „iubirea nu e sentiment, ci e Doamne”.
Nu știu despre părinții care nu-și iubesc copiii... Dar cred că cei care-și iubesc copiii, dau cât pot ei. Cât au. Cât știu.
Într-o seară m-am trezit rugându-mă: „Doamne, Tu vezi cât o iubesc, dar mai mult nu am... pune Tu iubire în inima mea și iubește-o Tu”... Și am primit un gând că poate e o iubire ne-văzută, poate nu va ști niciodată cât o iubesc... Poate nici nu trebuie să știe cât o iubesc. Poate nu-i împlinesc nevoi fundamentale...
Am primit ceva de la ai mei... niște ouă; și mi-am dat seama că am primit iubire. Că ei atât au avut să-mi dea acum și atât mi-au dat. Că, de fapt, mă copleșesc cu iubire în fiecare zi, dar eu am crezut tot timpul că iubirea e altceva. Doar eu nu știu să primesc. Nu vreau să primesc ce nu consider eu că e iubire.
Tot îmi spuneați să primesc mereu ca dar ceea ce primesc... abia acum cred că am înțeles asta. Într-un gest atât de simplu! M-a umplut de lacrimi gândul că acum asta au avut pentru mine, din iubire. Că pe vremuri, când tata „nu mă înțelegea”, din iubire mă păzea de ceea ce simțea el că ar fi rău, iar eu consideram că ar fi ok... Iar eu vedeam toate cu împotrivire și credeam că și la el e tot împotrivire și rigiditate. Credeam că el pretindea să fiu cumva ca să mă iubească, atunci când eu pretindeam să fie cumva ca să-l iubesc... Cu siguranță, a făcut multe greșeli, dar ce reconfortant e să accept asta, că nu a putut altfel la acel moment. Că atât a putut, atât a știut. Am mai trecut prin descoperirea asta, dar acum, după ce mi-am dat seama zilele trecute că nu-i iertasem, am simțit nevoia să revin asupra relației cu părinții mei. Mi-am dat seama că trebuie să-i iert pe ei și în fetele mele, cumva. Că ei s-au dus, prin mine, în ele.
Cr.