Maică, ăsta e un mail greu de scris. 
Am citit ce i-ați scris fetei care a întrebat despre spovedanie. Şi cum în ultimele zile am fost răcită și am hotărât să „suspend” acatistul de seară pe motiv că mi-e rău, iar rugăciunea de peste zi iar a fost „suspendată” pe motiv că nu mă simt bine, azi m-am simțit vinovată (?). Mi-am revenit cât de cât și m-a cuprins dorul și nu înțeleg de ce răceala l-a înăbușit, l-a ascuns. Și nu doar asta... fără rugăciune a rodit păcatul, a rodit invidia, ciuda, bârfa, vorbele deșarte, jignirile... nici nu știu să le spun la toate pe nume. Și m-am dus în fața lui Doamne și m-am arătat Lui. Mă uitam în sus și nu voiam să mă mai fac mică, să mai bag capul în pământ... nu că nu-mi era rușine, nu că aș fi fost mândră de „curajul” meu de a păcătui și a ieși încă „vie” din asta; voiam doar să ... să Îl privesc în ochi și să Îi văd privirea, să simt durerea întunericului atins de lumină. Și, în timpul ăsta, ca să nu mă pierd în rugăciuni „plângăcioase”, citeam acatistul. Maică, Doamne mi-a amintit de ce ați spus o dată la o întâlnire, ceva ce m-a zguduit profund dar am ales să uit, să nu bag în seamă, să trec la capitolul „pentru alții”, „eu nu pot, e prea mult pentru mine”. Vorbeați atunci despre gânduri și, printre altele, spuneați despre călugări că își mărturisesc și gândurile... ceva de genul... eeee, în capul meu atunci a fost: „Huh, bine că m-am măritat, că am scăpat de așa ceva!”  
L-am rugat pe Doamne să îmi traduceți de ce m-a bătut la cap cu asta. 
C. V.