Dragă Maică,
Știu că Domnul e singura Persoană care mă poate primi cu toate cele dinlăuntrul meu, singura Persoană în care pot arunca cu cele mai urâte și obraznice ale mele fără să îmi răspundă la fel. Singura Persoană care nu moare și deci nu mă părăsește.
Mi-am cumpărat mai demult un crucifix la care îmi place să mă uit pentru că mă înduioșează aproape până la durere această iubire a Dumnezeului nostru. Cred acestei iubiri. Singurul lucru care mă preocupă acum este cum să răspund și să rămân în această iubire... Am crezut mult timp că trebuie să mă străduiesc să trăiesc acest dor, față de Hristos Domnul, ca un sentiment de ardere... și nu înțelegeam de ce trebuie să îți plângi păcatul când mie îmi venea să spun doar „Vino, Doamne!”
Apoi mi-am dat seama că e mult exclusivism și orgoliu în această poziție, cu emfază pe Eu - eu fiind cea care se învrednicește de această gustare a iubirii și a relației cu Domnul. Eu fiind cea care răspunde.
Acu' am înțeles că trăirea acestui dor e un lucru ușor... pentru că Domnul este cel care dă și Se dă... și e imposibil să nu răspunzi. Am crezut că trebuie să iubești (un fel de crez al vieții mele aș putea spune)... și m-am străduit să iubesc pe toată lumea, dar când simțeam iubire mi-o însușeam repede și scotea din nou capul „Domnul Eu” (cum zicea un părinte). Adică Eu sunt cea care iubesc. Intenția a fost bună, dar accentul pus greșit.
Apoi am învățat multe citindu-l pe părintele Sofronie... despre lărgirea inimii... despre unime... și am început bătălia pe frontul ăsta. Vă mărturisesc că îmi e greu să îl împac pe „domnul Eu” cu existența celorlalți (la fel de speciali) și să îl fac să se odihnească în experiența lui în a fi împreună. Adică să le dau și celorlalți dreptul la existență, dincolo de „iubirea mea”. Să îi așez pe toți sub privirea și dragostea Domnului, și pe mine alături de ei.
Apoi m-a smerit Domnul mult nedându-mi copii - și zic eu că am învățat mult din această durere. Am ajuns de multe ori la limita dorinței, invidiei deprimării, furiei. Am învățat cât de greu e să primești voia Domnului, mai ales că la mine dorințele au întotdeauna un caracter obsesiv și intens. M-am simțit și mă mai simt vinovată, îmi e rușine uneori.
Am avut iluminări privind importanța iertării și am învățat mult citind răspunsurile de pe site. Multe despre lupta cu păcatul prin smerire și binecuvântare, multe despre libertate și taina persoanei, care s-au completat cu cele citite din părintele Sofronie.
Apoi am mai învățat - zic eu - despre această cale a smeririi. Am avut acea „revelație” (îi spun eu) în care mi-am dat seama că Domnul vrea să ne cunoaștem. Așa cum suntem, iar această cale e o cale de ocară și de durere (mi s-a întărit idea asta când îl citeam pe părintele Zaharia). Și despre faptul că abandonul trebuie să meargă până la limită... care pentru mine înseamnă trăirea părăsirii absolute. Și a singurătății de care mi-a fost întotdeauna așa teamă. Dar nu am ajuns încă în acel punct și nu știu dacă o să îl ating vreodată.
Cunoașterea de sine e ceva dureros dar așa cum spuneați trebuie să primim toate situațiile de viață și să nu respingem nimic din ceea ce aceste situații ne dezvăluie despre noi.
Am mai observat că dacă vreau să merg pe calea aceasta a smeririi, Domnul mă lasă să mă cunosc... și mă lasă să alunec în tot felul de situații din care ies de cele mai multe ori „șifonată”. Mă gândesc uneori că la întâlnirea cu Hristos Domnul o să mă mai întâlnesc cu cineva: cu mine însămi. Și mi se pare îngrozitor uneori. Dar nimeni nu poate să facă treaba asta în locul meu... am libertatea de a alege dacă vreau să mă privesc sau nu. În viața asta. Așa că tot ce vreau acum e să învăț să mă smeresc. Greșesc Maică cu aceste speculații ale mele?
Când am citit cartea părintelui Kraiopoulos (Te cunoști pe tine) am avut iar o străfulgerare și am văzut cine e chipul cioplit - tot Eu. Eu cea imaginată, eu cea din reveriile mele... eu cea îndumnezeită, fără Dumnezeu. Cât de mult mă fură acest ideal! Cât m-aș iubi și m-aș admira dacă aș fi așa cum vreau eu. Slavă Domnului că mă smerește în fiecare zi! Uneori nu vreau să primesc de la început lecțiile Lui... dar apoi îmi vine să zâmbesc... că Dumnezeu e incoruptibil și sunt bucuroasă că nu Îl pot trage în prefăcătoria mea! Că pe El nu-L pot păcăli! Și sunt cumva bucuroasă că mă smerește.
Și un ultim cuvânt: am început parcă în ultima vreme să înțeleg mai mult că Domnul e de partea mea. Și de partea mea chiar dacă este și alături de ceilalți. Uneori simplul fapt că există și alții mă face să mă simt exclusă. Fără valoare. Ca și cum numai fiind prima pot fi văzută. Ca și cum la mine se termină totul! Dar sunt sigură că e o schemă și asta. Schema asta e un fel de transfer care apare în relație cu toate persoanele semnificative, cu o anumită autoritate (includ aici și pe părintele duhovnic și pe sfinția voastră)... parcă aș vrea să le absorb să fie atente numai la mine. Dar încerc să țin criteriul lui „toți să fim întru o unime”.
Vă pup cu drag,
Ad