Hristos a înviat!
Sărut-mâna, Maică,
Am găsit un articol frumos în care se regăsește un episod despre dans și doresc să vi-l trimit. M-a surprins în mod plăcut. Este semnat de părintele Răzvan Ionescu.
„Despre Anastasia Popescu sau „Mama Sica”, așa cum îi spunea toată lumea și cum de altfel a și rămas în memoria celor care au cunoscut-o, se știu astăzi destul de puține lucruri, deși biografia acestei autentice Doamne, amestec unic de noblețe și simplitate, ar merita refăcută poate într-o carte, fie și din frânturi, câtă vreme mai există martori în viață.
Ceea ce știu e că a făcut parte din mișcarea legionară alături de multe dintre vârfurile acelei generații și că a plătit cu vârf și îndesat pentru asta. Legat fiind pe viață de Mănăstirea Suzana, am crescut cu povestea evadării ei nocturne din arhondaricul chinoviei în vremuri de restriște, poveste reluată șoptit, mereu și mereu, de maicile binecuvântate ale copilăriei mele, în ceasurile de tihnă din lungile după-amiezi de vară. Urmărită de Securitate și aflată în refugiu la mănăstirea de pe Valea Teleajănului, tânăra Anastasia Popescu a fugit în puterea nopții de sub ochii urmăritorilor, coborând precum în poveștile cu prințese răpite de prinți descălecați de pe bidiviul alb, pe firul unor cearceafuri înnodate de le fereastra camerei și până în ascunzișul pâlcului de brazi de la poalele arhondaricului. A fugit și s-a ascuns în inima pădurii unde a avut puterea să reziste și să strângă din dinți fără să se dea de gol nici chiar atunci când unul dintre securiștii care o căutau, a trecut pe lângă ascunzișul de frunze în care se afla, călcând-o vânjos pe mână! Noii „prinți” ai vremurilor noi înlocuiseră bidivii albi cu dubele, paloșul cu pistolul și bâta, iar declarațiile de dragoste cu declarațiile smulse prin teroare, violență și abjecție.
Pe „Mama Sica” am cunoscut-o după 1990, când s-a dedicat cu toată ființa ei reintroducerii și predării religiei în școală, prilej cu care Patriarhul Teoctist i-a acordat cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală” alături de dreptul de a predica în biserică. Este, sau cel puțin era la acea vreme, după știința mea, singura femeie din istoria noastră deținătoare a unei asemenea înalte distincții.
Am avut de câteva ori prilejul să-i fiu în preajmă, una dintre aceste întâlniri rămânând pentru mine adânc întipărită în suflet și în minte. Era undeva pe la sfârșitul iernii anului 1993 când, la praznicul unei nunți desfășurate în saloanele somptuoase ale clădirii Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, am avut privilegiul de a sta la masă alături de „Mama Sica”. Unul dintre subiectele conversației a fost desigur, și concertul de la București al lui Michael Jackson, petrecut cu o toamnă în urmă. Mi-am mărturisit probabil indignarea față de semantica gestuală provocatoare a solistului și uluitoarea sa reverberație în întreaga generație care îi preluase ținuta, mișcările și ticurile. Mama Sica mi-a spus atunci că în acele zile din preajma concertului și după, la școala unde preda, marea majoritate a elevilor a venit îmbrăcată „à la Michael Jackson”, imitându-i frenetic gesturile. Vigilent și sever, am dezaprobat hotărât, imediat și categoric fenomenul, fiind convins că „Mama Sica” nu avea cum să tolereze o astfel de coabitare cu ușuraticele ispite al vrăjmașului.
„- Și ce ați făcut Mama Sica, nu i-ați trăznit de nu s-au văzut?” – am întrebat.
„- Nici vorbă, dragul meu. I-am întrebat de ce, dacă vor să fie într-adevăr ca Michael Jackson, nu îl imită și în gesturile sale de caritate, de ajutorare a copiilor orfani, a bolnavilor ori a bătrânilor singuri din așezămintele sociale”.
„- Și?...” – am îngăimat descumpănit.
„- Începând de duminica următoare, bineînțeles cu acordul și sprijinul părinților, copiii au adus cu ei la Sfânta Liturghie, unde mergeam săptămânal cu toții, pachețele cu mâncare, cu îmbrăcăminte, jucării mai vechi, sau mai noi, în sfârșit fiecare după posibilitățile sale. Astfel că la sfârșitul slujbei ne duceam cu daruri fie la câte un orfelinat, fie la un azil, fie la un spital, cu darurile noastre binecuvântate la biserică... Era un alt fel de a fi ca Michael Jackson...”.
Eram uluit. Rușinat și deopotrivă cu lacrimi în ochi pentru uluitoarea lecție de pedagogie a acestei femei de o excepțională inteligență și cu o vitalitate debordantă, care îi făcea uitați numărul anilor, albul firelor de păr și puținătatea fragilă a trupului. Proaspăt ieșit dintr-o epocă în care educația stătuse mai tot timpul sub semnul lui „NU”, începând cu avertismentele celor mari, „nu face aia, nu te duce acolo...” etc., și sfârșind cu de acum clasica tăbliță de metal pe care scria cu litere roșii „NU călcați iarba”, descopeream abia atunci, în apropierea vârstei de 40 de ani, că Evanghelia nu poate fi altfel decât DA, că afirmativul ei hrănește în chip irepresibil extraordinara capacitate a ortodoxiei de a întoarce răul în bine, din nețărmurita dragoste a lui Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.
Apoi, țin minte că a început dansul. Și cum mirele și-a declinat categoric orice fel de competențe în materie de vals, în urma unei mici și precipitate anchete de familie, nașul – persoană importantă - a luat hotărârea ca, „pentru salvarea situației”, valsul ce urma să deschidă „balul” să fie lăsat în sarcina unei perechi sui-generis: Mama Sica împreună cu mine! Un vals pe care n-am să-l uit niciodată. Grația și eleganța unei octogenare care mi-a dat sentimentul pentru câteva clipe că suntem subiecții Concertului de Anul Nou de la Viena. Grația și eleganța unei lecții de neuitat. Grația și eleganța ortodoxiei. Frumusețea ei fără vârstă și puterea de a copleși răul cu pecetea binelui.”
Ramona