Astăzi, cineva drag mie, mi-a trimis un cuvânt scris de profesorul Adrian Nuță (Permisiunea de a greși) pe care l-am citi cu încântare, luare aminte și bucurie. O bucurie înmulțită cu cea a tuturor celor care vor citi asta și vor lua aminte și se vor folosi, pentru că acestă permisiune este chiar unul din darurile fundamentale pe care le-a făcut Dumnezeu omului de la început! Și toată istoria omenirii nu este, la o lectură onestă, decât iubirea nebună a lui Dumnezeu față de greșelnica făptură numită om. O, dacă ne-am îndura să luăm aminte că nu să nu greșim ne cere Dumnezeu, ci să alegem Viața ca să ne bucurăm de Ea și în ea! Dacă în loc să condamn și să pedepsesc, sau să mă condamn și să mă pedepsesc, aleg să iert și să mă iert cu iubirea pe care mi-o oferă El, nu doar ca model, ci și ca putere lăuntrică efectivă, ce mai rămâne din suferința mea?
Problema însă are rădăcini înfipte viclean în firea omului, într-un adânc de dincolo de cel în care umblă, admirabil, și profesorul Nuță! E acolo unde omul alege să nu-și permită să greșească pentru a fi ca Dumnezeu, așa cum și-L închipuie el la sugestia celui ce n-a mai avut smerenia să mai primească iubirea lui Dumnezeu după ce a greșit.

Dar nu pentru aceste gânduri am început să scriu mesajul, ci pentru ultimele cuvinte ale articolului:
Prefer un Dumnezeu vulnerabil și viu unuia înghețat în perfecțiunea lui intangibilă. Aș vrea să se găsească o Evanghelie apocrifa în care Iisus să nu fie menajat, adică să fie prezentat și făcând lucruri caraghioase sau prostești. E ciudat... însă cred că L-aș iubi mai mult.

Voiam să-ți spun, Profesore, că ai voie să greșești închipuindu-ți că Domnul nu este cum ți-ai dori ca să-L iubești mai mult! El nu încetează pentru asta să te iubească exact așa cum îți dorește inima în adâncul ei cel mai adânc. Cât despre Evanghelia pe care o cauți este deja în cele patru, dar e ascunsă de lecturile făcute de alții prin ochii noștri. Până o vei recunoaște acolo o poți citi, cum și faci cumva cu harul pe care îl ai, explicit și limpede în inima și viața fiecărui om. Domnul Se identifică până la a spune „Mie” și „pe Mine” când vorbește despre „cei mai mici ai Săi” și oricine se recunoște pe sine ca fiind unul dintre aceștia, Îl vede cât este de vulnerabil și câte lucruri caraghioase și prostești face în noi.
Din păcate, încă citim toate astea aproape exclusiv cu ochii „acuzatorului”!
Cu recunoștință pentru cine mi-a trimis articolul și admirație pentru autor,
Maica Siluana