Despre Maica Domnului spunem că este „mai cinstită decât heruvimii”. Dar nu numai din cauză că este Născătoare de Dumnezeu. De altfel, atunci când o numim „Născătoare de Dumnezeu” sau Theotokos, ne raportăm la Fecioara Maria cumva obiectiv sau, în cuvinte laice, „oficial”. Pe de altă parte, axion-ul „Cuvine-se cu adevărat” („Axion estin o alithos”) surprinde o trecere pe o treaptă mai înaltă a Fecioarei, de la „Născătoarea de Dumnezeu” la „Maica Dumnezeului nostru”. Două aspecte demne de subliniat sunt aici: adjectivul posesiv „nostru” şi substantivul „Maica”. După ce Maria îl aduce pe Fiul lui Dumnezeu pe lume, întrupat şi înomenit, El parcă nu era încă de-al nostru. Purtarea de grijă a Mariei, dragostea în care l-a învăluit, au înălţat-o pe Fecioară de la calitatea de „Născătoare” la cea de „Mamă”. Nu se mai numeşte, simplu, „de Dumnezeu Născătoare”, ci „a Dumnezeului nostru Mamă”. Sub privirea ei caldă şi ocrotitoare, Se umanizează Fiul lui Dumnezeu întrupat. Blândeţea, seriozitatea, gingăşia, jertfa de Sine a Mântuitorului sunt însuşiri pe care copilul Hristos le avea sădite în inima lui de la naştere. Dar numai prin iubirea Mamei Sale, aceste calităţi au devenit actuale.
De la ce mamă a învăţat Fiul lui Dumnezeu să iubească? De la aceea pe care imnograful o numeşte „mai cinstită decât heruvimii”. De ce este mai „cinstită” decât heruvimii, şi nu decât o altă treaptă de îngeri? Pentru că heruvimii au „ochi mulţi”, adică o conştiinţă şi înţelegere vaste. Şi cu cât e loc de mai multă conştiinţă, cu atât suferinţa este mai aprigă. Mai „cinstită” este Mama lui Dumnezeu decât heruvimii „cu ochi mulţi”, pentru că, în Duhul Sfânt vede mai adânc şi are o conştiinţă mai acută decât a heruvimilor, deci o suferinţă mai profundă. Este mai cinstită decât heruvimii pentru că suferă mai mult ca ei. Şi suferă mai mult pentru că iubeşte mai mult. Nu iubeşte doar mai mult decât heruvimii, ci mai mult şi chiar incomparabil („fără asemănare”) decât serafimii, corul cel mai apropiat de tronul ceresc şi făpturile cele mai înflăcărate de iubire pentru Dumnezeu. Această Mamă i-a insuflat omului Iisus Hristos dragostea de Dumnezeu, de aproapele, de departele, de vrăjmaşi. Dar ea de unde învăţase dragostea? Pentru smerenia ei, Duhul Sfânt este Cel care a împodobit-o cu parfumul tuturor virtuţilor, făcând din ea, cum ar spune Sfântul Efrem Sirul, o „Împărăteasă a florilor”.
Izvorul a toată bunătatea este Dumnezeu, însă, ca om, prin Mama lui S-a lăsat umanizat. Ce calităţi minunate va fi avut Mama lui Dumnezeu, se poate citi în purtarea de toată vremea a Mântuitorului. Dragostea Mamei Sale dăruită la vreme a făcut să crească seminţele virtuţilor sădite în inima Mântuitorului. Orice copil creşte educat şi umanizat de mama lui. Când aceasta lipseşte sau nu se ocupă, din varii motive, copilul manifestă probleme de comportament şi de socializare pe tot parcursul vieţii sale. Fiind om deplin, Mântuitorul a crescut şi El ca orice copil, în dragostea Mamei Sale. Ca Unul ce ştie toate, S-a smerit până la a învăţa limbajul omenesc. Ca Cel ce este iubire, Se lasă învăţat dragostea, ca un copil, de la o Mamă. Ca Cel ce este bunătatea, învaţă să fie bun de la Fiica Omului, să Se jertfească şi să moară pentru oameni. Aşa putem îndrăzni să spunem că Dumnezeu, ca om, Se îndumnezeieşte şi Se sfinţeşte pe Sine prin Maria, după har, iar nu după fiinţă, fiind El Însuşi Dumnezeu veşnic şi neschimbător. De la Maria deprinde copilul Iisus gustul smereniei, al ascultării şi al iubirii de Dumnezeu, prin care virtuţi primeşte harul îndumnezeitor al firii Sale umane.
Iar dacă Dumnezeu Însuşi Se smereşte ca să înveţe de la om cele ce sunt din fire ale Sale, cu atât mai mult s-ar cuveni să învăţăm şi noi de la Mântuitorul dragostea. Ba chiar de la mamele credincioase, al căror model deplin este Mama Dumnezeului nostru.

Constantin Ghiţă