Sărut mâna, Măicuță!
Cu toată nădejdea în Domnul încep cea de-a șasea sesiune a seminarului. Îmi dau tot mai mult seama că fără ajutorul Domnului nu pot face nimic bun.

Viața mea?
Ar trebui să mă accept așa cum sunt. Eu trebuie să mă accept. Mă gândeam că ceilalți nu mă acceptă, dar de fapt eu eram cea care nu mă acceptam și care nu mă accept (știu că mai am mult de lucrat până să ajung la un liman, dar măcar acum știu că eu sunt cel mai mare dușman al meu, nu ceilalți). Eu trebuie să reușesc să mă accept pe mine așa cum sunt, cu defectele mele și să mă gândesc că Dumnezeu mă iubește chiar asș cum sunt. Trebuie să încerc să alung schemele: nu sunt destul de bună, de deșteaptă, de frumoasă, nu merit să fiu iubită, nu mă acceptă în grupul respectiv etc. Am văzut că de multe ori, probabil din obișnuinta gândului, am tendința să mă desconsider, sau să mă compar cu alții, să-mi doresc să fiu altcineva sau ca altcineva, dar numai ca mine nu. Atunci intervin iar suferința, invidia, neîncrederea, nemulțumirea... Dar mă rog la Domnul ca în acele momente să-mi dea gândul cel bun și să-mi aduc aminte că El mă iubește așa cum sunt și că eu trebuie doar să mă las în voia Lui. Pare a fi atât de simplu, dar și foarte greu în același timp. Trebuie să renunț la mine, la tendința de a controla, la ideea că eu pot controla ceva, sau ca pot face ceva bun cu propria mea putere. Îmi trebuie multă credință pentru a mă lăsa în voia Domnului, și eu sunt neputincioasă. Cred că trebuie să cer de la El, inclusiv credința și puterea. Să accept faptul că eu nu pot face nimic prin puterea mea. Să-mi pun toată nădejdea în Domnul, cu credința că îmi va da ceea ce îmi este de folos pentru că mă iubește, iar pentru orice lucru rău sau ispită, să mă gândesc că Domnul îngăduie, tot pentru sporirea credinței și mântuirea mea, și eu trebuie să am răbdare și să aduc mulțumire pentru toate, și pentru cele bune și pentru cele rele.
Așa este măicuță? Spuneți-mi vă rog. Eu sunt la început de drum și nu știu. Am puțină credință, și la cea mai mică greutate mă descurajez și mă năpădesc iar schemele. Ele se întorc mereu și eu nu trebuie să le primesc. Mi-e frică să nu cad iar, mi-e frică să nu cad din credință, mi-e frică de faptul că nu îmi voi aminti gândul cel bun, că voi intra în acea stare de suferință din care nu voi mai putea ieși. Mi-e frică de toate și atunci mă rog: ”Doamne Tu vezi cum sunt, Tu ajută-mă, că eu nu pot nimic, vino Tu Doamne și fă Tu în mine ceea ce eu nu pot”.

Persoanele care m-au agresat? Am crezut că i-am iertat, dar de fapt nu a fost așa. Fără ajutorul Domnului nu îi pot ierta pentru răul pe care mi l-au făcut. Cumva mi-au distrus viața, dar Domnul a avut milă de mine și nu m-a lăsat. Eu sunt piedică în calea împăcării cu agresorii mei și toate resentimentele mele. Fără să mă iert pe mine și să încetez să mă mai învinovățesc, nu voi putea să-i iert pe ei. Dar fără Domnul lângă mine nu pot face nimic. La El este toată nădejdea și puterea.

În ce relație sunt acum cu Dumnezeu?
Mă gândesc că sunt la începutul drumului către Dumnezeu. Că eu nu știu nimic, că vreau să ascult poruncile și să duc o viață curată și înduhovnicită. Că vreau să cresc, să sporesc în credință. Dar înaintez ca melcul....:) De multe ori îmi dau seama că nu știu nimic, că eu nu pot nimic și atunci Îl chem pe Domnul să mă ajute, să vină El și să facă El în mine ceea ce eu nu pot.
Am citit că trebuie să ai intenție bună, gândul cel bun și că nu trebuie să primești gândurile cele rele. Dar eu nu pot să nu primesc gândurile rele, nu am nicio putință. :( Am încercat să nu primesc gândurile rele și m-au năpădit toate ispitele. Poate am reușit o clipă, dar apoi am simțit mândrie și imediat am simțit că am căzut și m-am întristat. Atunci, dându-mi seama că nu pot nimic bun, am făcut tot ceea ce am citit, cu Domnul alături de mine, am avut curajul să cobor în inima mea și să recunosc că sunt păcătoasă, și să mă arăt Domnului așa cum sunt, punându-mi toată nădejdea în iubirea lui. Gândul că El mă iubește așa cum sunt, îmi dă curajul de a mă arăta așa cum sunt (cu puțină credință și păcătoasă) și nădejdea că El nu mă va lăsa așa, ci mă va aduce și pe mine la credința Sa.
De multe ori mă gândesc în căderile mele că am nevoie de un gând bun care să mă scoată din ispită, din cădere. Atunci când mă cuprinde deznădejdea pentru păcatele și neputințele mele, cred că e foarte important să-mi vină în minte un gând izbăvitor care să aibă puterea de a mă scoate din cădere. De aceasta am început să-mi notez cuvinte și sfaturi care m-au impresionat la Părinți, că poate, poate, așa voi reuși să mă ridic din cădere. Dar tot la Domnul este toată puterea. Îi mulțumesc Domnului că ultima dată mi-a trimis gândul cel bun de a-mi pune toată nădejdea în El, că El poate și este cu mine, că El mă iubește, fără să trebuiască să fac eu sau să fiu eu în vreun fel. Acest gând mi-a adus liniște și a dispărut și toată mândria mea.
Cam aceasta este relația mea cu Dumnezeu acum. Mă rog să mă las în grija și în voia Lui, să-mi dea și să mă întărească în credință și să nu se îndepărteze nicicând de la mine. Să-mi dea răbdare să suport ispitele și necazurile pentru că zice că: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea.” Cu El pot, cu El am curajul, dar singură nu pot nimic. Acesta este gândul meu acum, măicuță și cu această credință merg mai departe.
Sărut mâna și binecuvântați măicuță!
Cu mult drag,
Ko