Măicuța mea!

Nu demult, duhovnicul meu mi-a dat canon rugăciunea „Tatăl nostru”, dar nu oricum, ci meditat, cel puțin o oră. Ce mai e și asta? După fiecare propoziție trebuia să mă opresc și să meditez profund...
Mi-am făcut canonul și mi s-a părut nespus de distractiv, foarte frumos, minunat!
Zilele au trecut și am simțit că ar fi tare bine să mai repet acest exercițiu cât de des, pentru că rezultatul acestui canon a întârziat să vină, precum se întâmpla de obicei. Au trecut astfel cam multe zile am început să mă neliniștesc, știind că nu sunt suficient de atentă la detalii...
La un moment dat mi-am amintit că, Mântuitorul Iisus Hristos îl numește pe satana tatăl minciunii și ne spune pe urmă că, nu putem sluji la doi stăpâni, ci ori cu Unul, ori cu altul...
În alt pasaj, tot Mântuitorul ne învață rugăciunea „Tatăl nostru”. Iată un licăr!
Fiind plină de păcate, de mizerie, minciună, putreziciune și rele de tot felul, cărui tată mă rog eu de fapt, în astfel de momente? Cărui tată slujesc eu în astfel de momente? O, NU! NU SE POATE! Cărui tată îi cer eu pâinea cea de toate zilele? Cărui tată îi spun să nu mă ducă în ispită? Cărui tată îi spun să-i vină împărăția, atât timp cât eu trăiesc în minciună, în împărăția întunericului? De ce pâinea asta pe care o mănânc e atât de amară? O, NU! NU! NU SE POATE!
Măicuță, mi s-a întors stomacul, mi s-a făcut rău și rușine și m-am prăbușit din nou!
Mi-a luat ceva timp să îmi revin după acest șoc, dar am făcut un efort să mă adun, mi-am pus ordine în gânduri și am înțeles, că, din acel moment trebuie să îmi schimb total viața, ca să pot rosti aceasta rugăciune Tatălui meu Ceresc, Dumnezeu și sub nicio formă tatălui minciunii!
Ce-am făcut eu până acum? L-am adus pe Dumnezeu în inima mea și L-am așezat pe același tron cu Satana? ASTA AM FĂCUT! Și m-am mai mirat că nimic n-a mers normal, nimic nu a ieșit bine, precum mă așteptam?
Acel Tron din Împărăție era destinat Singurului Dumnezeu Adevărat, așa că satan TREBUIA SĂ PLECE DEFINITIV DIN MINE!
Da, Dumnezeu a coborât și a intrat în iadul meu, nu I-a fost teamă, l-a ars pe satana, dar nu l-a alungat fără voia mea, fără să Îi cer personal acest lucru. Măicuță, câtă răbdare a avut și cum S-a simțit oare văzându-mă cât de bine conviețuiesc și cu acela? Iar pe EL, pe Dumnezeu Îl băgam în seamă doar din când în când?
După ce m-am trezit la aceasta realitate cruntă și dureroasă, L-am implorat pe Înduratul să îl alunge și s-a întâmplat întocmai, în acel moment...
N-a plecat departe, e tot timpul în preajma mea, îmi dă târcoale într-una, dar acum Este Cine să îl alunge! În asemenea momente, e de ajuns să strig doar: „TATĂ, IATĂ-L, SCAPĂ-MĂ !”și e lovit pe loc!
Odată, am avut parte să simt, să asist la ceva mai mult de-atât...
Îmi vedeam eu liniștită de viața mea în pace și bucurie, și mă tem că am lăsat puțin garda, să mă odihnesc. Nu s-a mulțumit să îmi dea doar târcoale pe dinafară, ci a intrat Măicuță, cu o forță și hotărâre de nedescris! Mi-a invadat și scurt-circuitat mintea și trupul în așa fel, încât abia am avut putere să Îl strig pe Dumnezeu să mă salveze, dar până la urmă tot am reușit și L-am chemat! A început războiul nevăzut... Spun nevăzut, pentru că deodată s-a făcut întuneric și n-am putut să văd nimic, dar am conștientizat faptul că, acolo se întâmplă ceva și eu mă aflu undeva prin mijloc. Așadar, am participat, dar n-am văzut, iar la un moment dat a revenit din nou Lumina, s-a făcut liniște și am simțit că am rămas din nou doar eu cu Dumnezeu.
Toată scena a durat doar câteva minute, dar mie mi s-a părut o veșnicie! Am simțit Puterea, Slava și Măreția lui Dumnezeu! Înfricoșător și uimitor în același timp! Nu există cuvinte pentru a se putea descrie ce s-a întâmplat, dar abia astfel și atunci am înțeles cu adevărat puterea cuvintelor „EU SUNT...; EU BIRUIESC...” Am văzut de ce fel de lucruri mărețe Este în stare Dumnezeu, cu condiția să Îl chemăm și să credem cu adevărat în El, în puterea Lui!
De-atunci am înțeles, cât e de periculos să lași garda, să uiți de trezvie chiar și pentru o clipă!
Cel rău a suferit din partea lui Dumnezeu o înfrângere rușinoasă, a căzut ca un fulger și de-atunci umblă doar în sus și-n jos, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită...
Aici e mare taină, măicuță! Dumnezeu face această minune doar în colaborare cu noi! Dacă nu L-aș fi chemat în acel moment și m-aș fi lăsat ispitită până la capăt, l-aș fi ajutat pe cel rău să triumfe!
Acum am înțeles și marea durere a lui Dumnezeu pentru acei oameni, care nu aleg, nu vor să colaboreze cu El și preferă să slujească celui rău.
Acum înțeleg și durerea dumneavoastră, Măicuță văzând că nu voim, nu îndrăznim să trecem peste momentele de ispită. Aici e taina. Sunt doar câteva momente, dar oamenii se tem să încerce neștiind cât va dura! TOATE ISPITELE DUREAZĂ ATÂT CÂT LE LĂSĂM NOI!!!!!
Mai e ceva totuși. Cum strigăm noi după Dumnezeu când strigăm? Strigăm după un Dumnezeu Care este undeva departe, despre Care vă întrebăm mereu majoritatea dintre noi urlând: „Unde era Dumnezeu atunci și atunci, Măicuță?” Păi, UNDE ERA?
În cazul meu de-acum era chiar în inima mea! Nu era undeva departe, cine știe unde, alungat de mine! Era în corabie Măicuță, cu mine și a certat vântul, a potolit marea și furtuna! Un Dumnezeu pe Care acum, făcând Seminarul am reușit în sfârșit să Îl cunosc!
Cine a fost vinovat pentru acel atac și pentru toate atacurile? Nimeni altul afară de mine, care l-am lăsat pe cel rău să intre! Cine a fost vinovat acum patru ani când am apelat la ajutorul dumneavoastră, Măicuță, pentru atacurile mele de panică și boala de la ochi de care am suferit? Nimeni altul afară de mine, care m-am îmbolnăvit de atâta ură și neiertare ce am strâns de-a lungul anilor în mine! Toată această ură și neiertare a trebuit să iasă pe undeva, să se arate, să se manifeste cumva, pentru că era acolo, în mine și dădea pe-afară!
Cine m-a îndrumat să vă cer ajutorul? DUMNEZEUL CEL VIU, CARE N-A VOIT SUB NICIO FORMĂ SĂ MĂ VADĂ ÎN ACEL HAL!
Am apelat la doctori, iar aceștia, lăsând deoparte toată deontologia profesională și riscând în același timp, neavând ce să-mi facă, m-au trimis la Dumnezeu, Doctorul Suprem! Și DA! EL, DUMNEZEUL CEL VIU M-A VINDECAT! EL ȘI NUMAI EL!
Bucuria pentru vindecarea mea n-ar fi însemnat prea mult, dacă n-aș fi văzut în același timp vindecarea miraculoasă a soacrei mele! Nu mă minunez într-atât de vindecarea mea, cât mă pot minuna de vindecarea ei! Mi se umple inima de bucurie de fiecare dată când o văd!
Aici e o altă taină! Tot binele pe care îl doresc celorlalți, se revarsă înmiit și asupra mea și a familiei mele! Înainte de Seminar era invers! Tot răul se revărsa și asupra mea înmiit.
Ne tocim picioarele umblând prin mânăstiri și nu avem niciun rezultat? Sau, avem rezultate, dar nu cele dorite! Pentru ce mă duceam eu la mânăstiri? Să mă rog la un Dumnezeu necunoscut, confundându-L într-una cu Alladin și lampa lui fermecată? Cum să Îl fi văzut eu pe Dumnezeu, dacă nu făceam altceva decât să judec oamenii, preoții, călugării și măicuțele?
Mă rugam până mă durea gura, dar cu o mândrie de crăpau hainele de pe mine! Pentru cine mă duceam eu peste tot? Pentru mine! Abia când am început să realizez că trebuie să mă duc pentru Dumnezeu s-au așezat toate la locul lor! Cel mai mic act de încredere în El a rezolvat mai mult decât toate rugăciunile seci pe care le-am rostit de-a lungul vieții!
Atât timp cât m-am încrezut doar în puterile mele, Dumnezeu nu era pentru mine decât un spectator. Din când în când „frecam lampa” să vină și să facă și El câte ceva... Asta am făcut! Vă dați seama Măicuță?
Cum să nu plâng acum și cum să nu îmi pară rău câte zile voi avea pentru nesimțirea în care am zăcut de-o viață? Și cum să nu mă prăbușesc văzând, că, după toate astea, Dumnezeul meu, Iubirea mea și Viața mea MĂ IARTĂ?
O, Măicuță! Am atât de multă recunoștință față de dumneavoastră pentru asta, încât nu mai știu ce să fac cu ea! Acum vă înțeleg durerea, în momentul în care vă este dat să fiți pusă față către față cu „cazuri” ca al meu, de exemplu!
Am insistat mereu și voi insista până la capăt: Măicuță, nu-i lăsați să piară! Trageți și de ceilalți cum ați tras de mine! Merită osteneala! Bucuria noastră va deveni și a dumneavoastră! Vă iubesc nespus!
Acum mă voi opri, dar nu înainte de concluzie: se spune peste tot în popor, cu toții avem un tată. E drept. Dar să se cerceteze fiecare ce fel de tată are! Tatăl Nostru Adevărat, Dumnezeul cel Veșnic, sau tatăl minciunii?
Și cu toții avem un rege. Care rege? Regele Luminii sau regele întunericului? Cine are urechi să audă!
Vă îmbrățișez cu dor și drag!

Al dumneavoastră copil: Kati.