Dragă măicuță, citeam azi pe site ce-a mai apărut nou, și m-a izbit răspunsul dat unui „copil pe Cale” și anume: cum încercăm să împlinim nevoile duhovnicești prin sentimente și cele afective prin substanțe!
Eram cumva conștientă - dar foarte vag - că fac asta, dar fraza aceasta și delimitarea aceasta, azi m-a izbit! Era și timpul, pentru că de la o vreme asta fac, și de câte ori mă simt uitată, ignorată, proastă, stângace, leneșă, urâtă - toate astea sună cam dur, dar cam astea sunt „drăgălășeniile” cu care mă alint atunci când nu mă oglindesc în ochii Domnului, atunci când plec de lângă El și mă îndrept spre alții, încerc să mă oglindesc în ochii lor, să văd acolo dacă sunt și cât sunt de frumoasă, dorită, iubită, îi folosesc pe alții ca pe niște oglinzi ale mele - lucru care face imposibil să-i văd pe ei cu adevărat sau să-i aud cu adevărat. Și dacă toate aceste confirmări pe care le aștept nu vin - uneori vin, și atunci mă inundă „sentimente” de bucurie, fericire, mulțumire, mă simt „plină” pentru o vreme! Dar ele diferă de Bucuria din care am gustat de câteva ori și are alt gust. Primele au efervescența unui vin spumos - care repede se și duce, dar cea din urmă e caracterizată prin pace, recunoștință și o totală lipsă a nevoii de „mai mult” și „mai des”, a nevoii de a-l folosi pe celălalt ca pe un instrument ca să-ți procuri ție anumite stări. Vorbesc aici de Bucuria care vine prin alții și pe care Domnul ne-o poate da atât prin „vrăjmașii” noștri (cum s-a întâmplat cu telefonul primit de ziua mea) cât și prin cei pe care-i iubim (sau credem că-i iubim) tocmai ca să ne arate că ea, Bucuria, vine numai de la El și prin El, și că nu e împiedicată de ce simțim noi sau ce așteptăm noi de la celălalt! Prin contrast, cealaltă nu e decât încercarea mea disperată de a-l folosi pe celălalt ca să mă „umple”, să-mi confirme despre mine lucruri pe care eu nu le văd la mine, dar pe care mi-aș dori să le văd, mi-aș dori, Maică, să mă văd vrednică de iubit, vrednică de dorit, să mă uit la mine cu drag, să am răbdare cu mine, să fiu delicată cu mine, blândă pentru că știu, știu, că nu pot fi cu altul așa, cu alții așa, decât dacă și doar dacă sunt cu mine așa!
Și apoi, să continui, dacă nu primesc ce cer și pretind de la alții, atunci mă îndrept spre mâncare, băutură, muzică, citit, orice pot folosi ca să mă umplu pe această cale sau să ies din mine!
Și încă fac asta, Maică, cu toate că știu că Domnul este Bun, am gustat și am văzut, știu cum e când mă umple El! Și cu toate astea când cad, spre astea mă întorc, spre cele vechi ale mele. De la ziua mea încoace, asta fac. Și văd ce fac și mă supăr pe mine și mă pedepsesc și mă judec și .....
De ce? De ce continui să fac asta, de ce nu rămân la picioarele Domnului? De ce tot plec și chiar stau o vreme în locurile astea în care totul e distorsionat și apăsător și întunecat. Parcă mă învârt într-o cameră cu oglinzi concave și convexe sau din acelea care măresc sau micșorează exagerat și totul arată monstruos. Sunt conștientă de asta când sunt aici, dar puterile mele sufletești parcă sunt paralizate și abia de strig la Domnul să mă scoată. Văd și cum mă bag singură acolo, în camera cu oglinzi, prin anumite gânduri, fantezii (că și cu astea poți să te „umpli”...) pe care le îngădui și atunci Îi spun Domnului cu o voce mică: Doamne, iar mă duc acolo, că e ceva care mă atrage, cu toate că nu-mi place locul acela, eu aș vrea să rămân cu Tine, dar cu toate astea plec de lângă Tine! Tu știi de ce fac asta, de ce nu pot sau nu vreau să rămân cu Tine, vindecă-mă Doamne al meu, dăruiește-mi Viața!
Maică, eu cred că ce mă „forțează” pe mine să stau acolo, departe de Domnul, este judecata cruntă pe care mi-o administrez singură! Adică Domnul nu mi-a dat să mă văd așa cum mă văd ca să mă pedepsesc eu singură, ci ca să vin la El, așa cum sunt - și nu cum aș vrea eu să vin sau cum aș vrea eu să fiu! Știu toate astea... dar continui să fac altceva decât știu! E atât de greu, de grea această iubire de sine care ni se cere, care mi se cere !
Îți sărut mâinile, Maica mea dragă,
Cm.