Seminar Iertare – Răspuns sesiunea a șaptea

Recitind răspunsurile pe care le-am dat la sesiunea trecută, mi-am dat seama că de fapt am anticipat puțin, am atins și câteva probleme din actuala sesiune. Spuneam atunci, că mă întrebam de ce Bunul Dumnezeu a îngăduit să se întâmple atunci acel lucru? Răspunsul l-am găsit în lucrarea de față, am sentimentul că parcă am mai citit undeva, cândva aceste lucruri pline de înțelepciune (deși acest lucru nu s-a întâmplat).
M-au încercat tot felul de sentimente când am citit materialul. Problema este că totul este cât se poate de adevărat. Adevărul e doar unul. Ce mai poți spune? Așa este. Și eu cam știu ce trebuie să fac, dar nu fac. Exact cum vă spuneam.
Un bun părinte de la noi spunea odată, că omul ar putea deveni sfânt într-o zi, dar nu vrea. Știu eu la se referea părintele când spunea acest lucru. Acest „nu vreau” nu e doar un simplu nu vreau; el include multe aspecte: renunțare la sine, la un trai comod și călduț din care să nu lipsească papa bun și divertisment, renunțare la toate plăcerile de orice gen or fi ele, la onoruri și la mândrie, la îndurarea umilințelor șefului, aproapelui, colegilor și prietenilor etc., etc. Această renunțare „dureroasă” ar spune omul modern, nu este posibilă. Cum să învăț să mă descurc și să trăiesc cu puțin? Cum să tac atunci când sunt atacat? Cum să-mi înghit limba când „trebuia să spun și eu ceva, că mă credea prea proastă? Cum să nu mă mai uit la televizor și să nu mai tresalt de frenezie când analistul cutare vorbește de parcă m-ar fi consultat pe mine? Ce mai, un întreg alai de sintagme de „lasă, dom-le, că mulțumim noi și pe Doamne-Doamne și lumea cu ifosele ei”. Toate aceste aspecte ale vieții cotidiene moderne și multe altele, scurtcircuitează conexiunea noastră cu Dumnezeu, răpesc timpul dat de Dumnezeu creștinului ca să-și lucreze mântuirea și-l rup de Adevăr.
Părintele avea foarte multă dreptate, este foarte greu să te descotorosești de balastul acesta, să te scuturi puțin de zgura lumii și să te arunci așa, pur și simplu, cu trup și mai ales cu suflet în brațele lui Dumnezeu.
Ignatie Briancianinov vorbea despre înșelarea în care trăiește omul, iar în cartea Vechiului Testament Ecclesiastul ne spune că totul este deșertăciune și vânare de vânt. Și eu văd acest lucru urmărind ce se-ntâmplă. Păcăleală după păcăleală. Scărăbuță stă pe umărul tău și-ți spune: acum, acum e timpul să te bucuri, acum e timpul să bei, să mănânci, acum e timpul să te lupți pentru o cauză (care nicidecum nu este nobilă), acum e timpul să strângi, să agonisești, acum e timpul să…da, dar acum vreau să văd ce mai face sufletul meu, dacă mai am eu un suflet… lasă, lasă, acum ești prea ostenită pentru asta sau pentru asta, nu-ți mai frământa mintea, lasă pe mâine, mai e timp pentru suflet…
Și mă trezesc cu sufletul țăndări și nu mai știu cum să mai adun bucățelele, să le mai lipesc, de fapt nici nu mai știu cum și ce să mai fac, sunt așa de slabă și de pipernicită în fața lui Dumnezeu Care este atât de Mare și care cred că mă va înghiți, pentru că sunt așa de păcătoasă... Doamne, unde ai fost Tu, sau unde am fost eu? Beznă, și prin beznă orbecăi și te împiedici și cazi și vrei să te ridici și Scărăbuță n-a plecat de pe umărul tău stâng și-ți spune: cred că e cam târziu pentru asta! Mult prea târziu. Oricum ești prea mică și prea păcătoasă pentru lumea în care ai vrea să intri și tu; și deznădejdea s-a instalat și te-a acaparat și suferința este foarte grea și negura parcă nu mai vrea să se ridice, dar… cu ultimele puteri strigi: Doamne, și eu sunt a ta, fă cu mine ce vrei, numai dă-mi un semn că nu m-ai uitat! Și Dumnezeu, Care te-a lăsat să te zbați în noroiul pe care singură l-ai căutat și în care te-ai afundat până la gât, îți întinde o mână și-ți deschide o ușă și încă o ușă, (Doamne, ce de uși! Și câte căi!) Și încet, încet, parcă totul devine altfel, mai bun, mai frumos, mai luminos.
Pregustăm din bunătatea și frumusețea vieții în Hristos, ne împărtășim cu El, dar ne reîntoarcem la traiul călduț, indiferent și plictisit al vieții de zi cu zi, uitând „cât bine ne-a făcut nouă Domnul”, până când, ne cade în mână un articol, o carte, o rugăciune de citit de la vecina și ne aducem din nou aminte că pe Domnul L-am cam uitat. Nu, dar nu L-am uitat chiar de tot, ne-am mai adus aminte de El mergând la cumpărături sau între uși când, grăbiți, ieșim din casă și facem o cruce strâmbă ca viața noastră și îngăimăm o rugăciune care seamănă a cerșeală: Doamne, ai grijă de mine păcătoasa. (A se înțelege că despre mine este vorba!).
Se pare că lucrând acum la acest Seminar, mă gândesc pe mine mai mult și-mi mai pun și eu niște probleme. Că de altfel…
Cred că am înțeles mecanismul acelei întâmplări deloc întâmplătoare care mi s-a întâmplat. La fel ca pe Sfântul Apostol Petru, Dumnezeu m-a lăsat să săvârșesc păcatul ca să fiu vindecată prin păcat.
Poate, mă gândesc acum, acel lucru avea să fie începutul lungului și chinuitului meu drum spre Dumnezeu. Poate așa avea să fie întoarcerea mea către El. Și prin suferința aceasta. Nodul gordian pe care nu l-am putut desface atâta amar de vreme și l-am tăiat cu sabia îndrăznelii de a scrie în această primăvară pe site-ul sfințiilor voastre, a fost de fapt salvarea mea de a vorbi despre rușinoasa mea viață cu cineva care continuă să mă salveze.
Și după cum toate le-am făcut mai târziu în viață și revenirea mea în simțiri avea să se producă mai târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Dumnezeu știe mai bine de ce.
Din tot ce am citit și am trăit până acum, știu că această Cale a mântuirii este strâmtă, că pe ea nu calcă decât cei foarte tari și curajoși, cei smeriți și cei statornici. Nici una dintre aceste calități nu mă însoțește în viață, dar aș vrea tare mult… să vreau!
Doamne, dacă aș putea să nu uit niciodată cât de mult ne iubești! Doamne, dacă aș putea să învăț să mă rog să Te rog. Doamne, dacă aș putea să uit de mine cu totul și niciodată să nu mă mai gândesc decât la cele de deasupra mea. Dacă aș putea să mă smulg lumii acesteia și să nu-mi mai pese de nimic altceva. Doamne, de-aș putea…
Eu aș putea Doamne, dar nu vreau. Ajută-mă Tu să vreau !
Ce frumos spune Nicolae Velimirovici: Ah, de m-aș elibera odată de autoamăgire! (În Rugăciunea pentru vrăjmași)
Mulțumesc Bunului Dumnezeu că existați și iată, mult blamatul calculator și internet, îmi dau posibilitatea să scriu și să învăț atâtea lucruri frumoase și neprețuite sufletului.
Dumnezeu să vă ocrotească și să vă dăruiască bucurii, așa cum bucurii revărsați peste noi, măicuțelor dragi.
Cu mult drag,
Mihaela