Draga mea Maică,
Eu stau aproape tot timpul cu Luca (joacă, citit, colorat, construit, decupat – e musai să fiu și eu lângă el, s-a făcut tare lipicios de când cu boala asta), și parcă nu mai apuc să fac mare lucru. În plus, dintr-un motiv pe care vi-l voi explica, în ultimul timp nu prea am acces la internet oricând aș vrea sau aș putea eu. Dar mă bucur nespus să găsesc câte un mesaj atunci când mai apuc să-mi deschid mesageria. De multe ori intru pe site și mai citesc câteva mesaje, pe fugă și cu Luca agățat de mine, numai ca să vă mai apropii de sufletul meu pe dumneavoastră și pe toți frații și surorile noastre dragi.
Întâi să vă spun de Luca. Hemoglobina a ajuns la un nivel normal, și s-a menținut așa (Slavă Bunului Dumnezeu) pe măsură ce scoteam treptat cortizonul. Mai avem de scos doar două pastile (am pornit de la opt), una luni, iar ultima vineri, deci dacă totul merge bine, de Adormirea Maicii Domnului am terminat și noi tratamentul (și nu întâmplator, că doar atât de aproape ne-a fost Măicuța Sfântă în încercarea asta).
Doamna dr. Costea ne-a dat o serie de suplimente naturiste care să atenueze efectele negative ale cortizonului, și chiar ne-au ajutat, în special pentru că am scăpat de tahicardiile și aritmiile care pe mine mă îngrijorau. Totuși, efectele medicamentului asupra lui Luca sunt teribile, iar starea lui generală e destul de deteriorată.
Doamna doctor suspectează că la bază ar fi un sindrom al colonului permeabil. Toxinele din colon reintră în organism, prin circuitul sangvin, ducând la o încărcare mare cu toxine a corpului. Am citit despre acest sindrom și tind să cred că are mare dreptate, asta explică durerile abdominale, balonările, colicile de care Luca a suferit toată viața, dar și anxietatea, deficitul de atenție, oboseala cvasiconstantă, capacitatea redusă de concentrare. În timp, acest sindrom duce la distrugerea neuronilor, boli autoimune, tumori. Se pare că acest sindrom e incriminat inclusiv de apariția autismului (iar Luca avea manifestări de tip autist când era mic, care au început să se atenueze până la dispariție după ce ne-am întors în Biserică și am început să frecventăm Sfintele Slujbe.). Dacă asta e cauza organică, ea poate fi ținută sub control printr-o alimentație corectă, o viață echilibrată, și o serie de „ajutoare” naturiste. Cât despre cauza subtilă, sufletească, acolo, numai Domnul poate vindeca, dar eu am mare nădejde în Domnul nostru drag și știu că nu ne va lăsa.
După terminarea tratamentului cu cortizon, vom mai face o serie de analize și atunci vom ști mai multe (cred că atunci voi apela și la domnul dr Chirilă, dar vreau să merg la dânsul cu mai multe date actualizate, ca să-și poată face o imagine corectă).
Au fost și momente de griji mari, tot timpul ăsta, dar...
Să vă povestesc ceva frumos. La un moment dat, Luca a avut un simptom, despre care sora lui Mihai, care e și ea doctoriță în Canada, mi-a spus că s-ar putea să fie ceva neurologic. În clipa aia, m-au podidit toate spaimele, cum că ar fi ceva mult mai complex și mai grav. Tocmai ce auzisem asta, mergeam cu Luca pe stradă, cu sufletul și mintea ferfeniță, înțepenite, blocate, și trecem pe lângă o biserică. Automat, ne închinăm amândoi, și cred că, cumva, tot automat, mi-am întors sufletul spre Domnul, mută de suferință, fără niciun gând, fără nicio rugăciune, o mișcare a sufletului pe care nici măcar n-am perceput-o conștient. Și în clipa aceea, mi-a spus în inimă, cu cel mai dulce zâmbet și cea mai caldă iubire: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine!”.
Acum să vă spun ce voiam să vă povestesc de data trecută. După ce am ieșit din spital, am fost nevoiți să venim la părinții mei, pentru că în casa noastră se face cumplit de cald vara (e ca o seră), ceea ce i-ar fi făcut foarte rău copilului. Deci, „de voie, de nevoie”, a trebuit să venim la ai mei. Și nu pentru o zi-două. Deja suntem de mai bine de o lună, și vom mai sta încă una. Și fără posibilitatea de „a fugi” (între timp s-a mai făcut și dezinsecție la noi acasă, așa că orice posibilitate de „retragere” în caz că lucrurile nu mergeau bine, a fost anulată). Sincer, mai că mi-a venit să râd, pentru că mi-am dat seama că Domnul mă trimite să înfrunt lucrurile ALTFEL. (Un râs cam strepezit totuși)
Nu vreau să îi judec în vreun fel pe ai mei, așa că nu o să povestesc ce au făcut ei, dar atmosfera în primele zile era teribilă, parcă intenționat făceau absolut toate lucrurile care m-au rănit de-a lungul timpului, în special cele subtile (că e foarte ușor să-ți aduci aminte de bătăile crunte pe care le mâncai ca și copil, dar e mai greu să realizezi anumite atitudini, priviri, tonuri ale voci, pe care le-ai auzit ani la rând, care te-au rănit profund, subtil, pe care le-ai încorporat în propriul tău comportament, fără ca măcar să fii conștient de ele).
Încă de la început mi-am spus că orice vor spune sau vor face nu voi reacționa, nu mă voi lăsa provocată. A fost și un gest de voință, dar am reușit numai cu ajutorul Domnului. Am început să binecuvântez cât mai mult, pe mama și pe tata, pe ei amândoi împreună, casa lor. Dacă spuneau ceva jignitor sau dureros, mă refugiam imediat în rugăciune. La un moment dat, tata a zis ceva (și într-un anume fel) care l-a rănit pe Luca. Așa că, l-am luat și pe Luca părtaș la rugăciunea mea. Am stat de vorbă cu el, i-am explicat câteva lucruri, pe care el, ca de obicei, le-a înțeles cu o maturitate care continua să mă uimească, cred că numai Domnul îl face să înțeleagă așa, altfel nu pot să-mi explic cum poate un copil de nici cinci ani să priceapă atât de clar niște lucruri care poate și pentru un om mare ar fi greu de acceptat. La rugăciunea de seară, am început să ne rugăm amândoi „Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți cei ce ne-au supărat, rănit sau necăjit, ajută-ne să îi iertăm și vindecă sufletele noastre”. Poate pentru rugăciunea lui curată, atmosfera în casă a început să se amelioreze, eu și Luca am devenit mult mai calmi, mai puțin speriați, mai puțin în alertă și defensivi. Bineînțeles că lucrurile nu au devenit brusc roz, dar se simte lucrarea Domnului, în primul rând în sufletul meu și al lui Luca, dar și asupra alor mei.
Am început să mă urmăresc obiectiv, mi-am văzut anumite frici pe care le credeam vindecate când eram departe de ei, dar care acum, lângă ei, se văd încă acolo, în suflet, ca un fel de zaț rămas pe fundul sufletului. Apoi anumite reacții comportamentale, anumite automatisme. Lângă ei, în special lângă mama, am tendința de a redeveni copilul înfricoșat, care apelează la vechile metode de apărare. De exemplu, când eram copil, mă adăposteam în camera mea, și încercam pe cât posibil să nu ies de acolo. Când era absolut obligatoriu să ies, mă prelingeam pe lângă ziduri, pândeam momentul când mama nu era pe hol sau în camera în care trebuia să ajung și mă repezeam ca un șoricel. Ei, să mă vedeți acum, femeie de 34 de ani, cum făceam același lucru.
Mi-am adus aminte de o surioară de pe site (îmi pare rău că nu-mi amintesc numele ei, dar Îl rog pe Domnul să o binecuvânteze), care se ascundea la fel de soacra ei, intrând într-un soi de paralizie, ceea ce atrăgea din partea soacrei alte observații referitoare la „hărnicia” ei. Ei bine, mi-am dat seama că eram în aceeași situație, așa că mi-am însușit sfaturile pe care i le dădeați ei și le-am aplicat (ce ciudat, îmi aduc aminte că citeam cu maximă atenție mesajele ei și răspunsurile dumneavoastră pentru ea).
Într-un fel, perioada asta, e un fel de retrăire a copilăriei, dar de data asta, cu Domnul de mână, cum ne spuneți dumneavoastră mereu.
Acum, să vă spun și ce m-a învățat Domnul din această „școală”. La un moment dat, rugându-mă pentru părintii mei, i-am „văzut” cu sufletul, ținându-se de mână, senini, și așa cum cred că sunt ei în realitate (dincolo pe zidurile pe care și le-au construit în jurul sufletelor, ca reacție de apărare la propriile lor dureri). Și erau atât de frumoși. Tata, blând, bun și cald, puțin timid, mama copilăroasă, năstrușnică, feminină. Stăteau parcă mai departe de mine, se uitau la mine și parcă îmi vorbeau de la suflet la suflet, fără cuvinte, era doar un „flux” de iubire, recunoștință, bucurie între noi. În clipa aceea, și eu mă simțeam „spălată” de propriile mele ziduri de piatră. Poate așa ne vede Domnul sufletele, poate așa suntem chemați să fim, sau poate așa vom fi, prin milostivirea Domnului, în Împărăția Lui. Din clipa aceea, mi-a fost atât de ușor să le văd comportamentele astea care altădată mă răneau, ca pe niște reacții care nu au neapărată legătură cu mine, ci cu rănile și frustrările lor, și să nu le mai confund cu ei ca oameni. Uneori îi văd ca pe niște copii care bat din picior îmbufnați. Îmi vine să râd, dar m-am surprins vorbindu-le chiar ca unor copii, uneori, cum îi vorbesc lui Luca când e supărat sau mai are o criză din asta temperamentală.
Nu tot timpul mă port sau reacționez atât de matur, de multe ori ies la iveală vechile șabloane de reacție. Pe care observându-le, îmi dau seama că de multe ori, e vorba de propriul meu orgoliu, de propria mea răutate... care își scot colții. Dacă aș avea smerenie și răbdare, rănile astea sufletești s-ar vindeca mult mai repede. Neputincioasă sunt, dar Domnul nu mă lasă cu niciun chip.
Măicuță, vreau să vă mai spun ceva, nu știu de ce acum, dar simt nevoia să vi-l spun. Cred că dumneavoastră ați înțeles de atunci, sau oricum, cu delicatețea dumneavoastră obișnuită, mi-ați respectat libertatea de alegere. A fost o perioada când voit m-am distanțat puțin sufletește de dumneavoastră. Am făcut-o pentru că atunci, în acel moment, nu reușeam să-L văd pe Domnul de dumneavoastră. Înțelegeți ce spun? În plus, simțeam că îmi hrănesc nevoia de afecțiune prin afecțiunea pe care mi-o ofereați dumneavoastră, și asta mă împiedica să-mi văd rănile. Simțeam că continui să mă mint. Aveam nevoie de o operație pe cord deschis, cu riscul de-a muri în timpul operației. Mulțumesc pentru că m-ați lăsat atunci să iau această distanță, însoțindu-mă, călăuzindu-mă și protejându-mă cu rugăciunile dumneavoastră. Sper ca într-o zi să ajung să am și eu această înțelepciune, acest curaj, această încredere în copilul meu, să-l pot călăuzi și eu așa, cu iubire, dar respectându-i libertatea.
Dacă acum o să mă vedeți că mă apropii iar mai mult de dumneavoastră este pentru că am reușit să-L văd pe Domnul dincolo de dumneavoastră, (dar și în dumneavoastră), și-I mulțumesc pentru darul minunat pe care mi L-a făcut trimițându-mă la dumneavoastră, și-I dau slavă pentru toate.
Încă ceva, niciodată nu m-am priceput prea bine să-mi exprim recunoștința. Dar vă rog să îi îmbrățișați din partea mea pe toți frații și surorile noastre care s-au rugat pentru noi, care au vărsat o lacrimă pentru noi, pe toate măicuțele de lângă dumneavoastră. Nu știu dacă puteți înțelege ce a însemnat pentru mine... A fost prima oară în viața mea când am simțit ce înseamnă să ai în jurul tău oameni cărora să le pese de tine, să te iubească și să se strângă în jurul tău în vremuri de necaz. Aș vrea să spun că e prima oară când am simțit cum e să ai o familie iubitoare, care te iubește necondiționat, care îți sare în ajutor, care nu îți cere nimic, ba chiar ar fi gata să-și rupă de la gură ca să te ajute. Domnul să vă binecuvânteze pe toți. Cuvintele sunt prea mici... mult prea mici...
E timpul să mă întorc la Luca. Am să vă mai scriu, imediat cum pot. (Acum mama e în concediu, iar calculatorul e în camera unde se odihnește ea, așa că e puțin mai greu cu accesul la internet.)
Vă îmbrățișez cu toată dragostea în Domnul nostru bun, Iisus Hristos.
Miruna și Luca
P.S.: Dragă Măicuță, în ceea ce privește ajutorul material pe care ni l-ați oferit, să știți că în inima mea eu l-am primit deja cu toată recunoștința și uimirea. Dar draga noastră Carla ne-a ajutat deja și mă gândesc că probabil știți atât de mulți oameni care au și ei nevoie de ajutor (ca să nu mai vorbesc de nevoile Centrului), încât... mă gândesc că poate au nevoie și alții de un astfel de ajutor.
Apropo, mulțumesc pentru draga de Carla. A fost un dar minunat... am o prietenă...