Sărut mâinile, Măicuța mea!
E minune și internetul ăsta: vorbesc acum cu dumneavoastră că mi-e dor și mi s-au strâns vreo două lucruri, iar dumneavoastră când vă veți întoarce și veți ajunge și la epistolica mea, o citiți.
Nu cred că fac prea mare brânză... sau or fi din nou proiecțiile că eu nu sunt / fac de ajuns versus așteptările celor din jur... Cum trăiesc acum e de parcă am stat mult și am făcut curățenie într-o budă, deloc îmbietoare. Am obosit cumva, sau oricum, de-o tură, nu mai am stomac. Mi-am înălțat căpșorul deasupra la o gură de aer. M-am dus săptămâni în șir în cele mai negre și întunecate colțuri. Acum, știind că am o pivniță de curățat și primenit am ieșit un pic afară să văd un pom, să mă joc cu un cățel, să îmi amintesc poate „de ce” să curăț pivnița.
Totuși, săptămâna trecută am ajuns la Sfântul Maslu fără să gândesc, doar m-am lipit de două amice ca să fiu sigură că ajung cu „valul” lor și m-am dus. M-am dosit, după cum mi-e știut deja, într-un colț și aproape toată slujba, poziția mea „naturală” a fost de stat cu capul lipit de mâinile care se odihneau pe podea. La sfârșit am început să plâng...
A doua zi de dimineață m-a trezit cu o stare care în cuvinte ar putea fi pusă: „Așa! Și ce dacă!”. Până m-a luminat Cel de Sus să îi spun uneia dintre fetele cu care am fost, iar ea cumva a reușit să mă facă atentă că este doar un gând și să mă uit de la cine vine de fapt.
Iar la sfârșitul ăsta de săptămână am citit din Labirint, așa, ca omul care se uită în avans pe ce are de făcut în curând. Chiar și doar așa am scos vreo două „perle”.
Prima a fost copleșitoare: tatăl meu, mai ales mai în tinerețe, purta un fel de ură pe tot ce era parte femeiască; la toate femeile din lume, mai puțin mama și bunicele mele, el le spunea „curve!” cu cea mai neînsemnată ocazie. Nu cred că am mai avut stomac să merg până la fund, după cum ziceam, însă la un moment dat mi-am zis cu voce tare ca din senin: „nu mi-a dat nicio șansă!”... Și de ce lumea îmi tot dă cu 7-10 ani mai puțini ani decât am? Pentru că refuz să fiu femeie?!! Pentru că DACĂ ajung femeie ATUNCI voi fi o curvă... Poate. (Doar ce a început sa mă înțepe fizic în inimă...) Mda! Știam despre trăirea visurilor pentru părinți... nu și de resentimentele lor! Iar eu SUNT FEMEIE! Și copilul ce zice? Păi dacă TATA a zis... atunci așa e, nu? La furie încă nu am ajuns (nici acum!) dar... e logic deja că voi afla probabil că mă urăsc pentru că sunt femeie (=curvă).
Alt lucru aflat a fost legat de întrebarea cu referire la partener: „ce părinte ai ales de fapt ca partener”. Și m-am uitat la A... e mama tot, în vreo 10-15 puncte. Primul mare de tot e „la fel de nefericit”. Combin cu „motivația ascunsă în a-ți alege un partener”... și aflu și asta: să îmi dovedesc că eu valorez ceva. Pentru că „partenerul de dinainte așa de bine m-a desființat, încât, cum altfel să integrez decât alegând pe cineva asemănător după criterii sociale... ca să valorez și eu ceva. „Uite, vezi! Te-ai înșelat! Eu valoram ceva!”... Patetic... Adevărat.
Apoi: între negare și durere se află furia! Na! Am zis eu că la asta nu am ajuns! Și... am citit din carte partea cu furia iar apoi m-am gândit doar cât să trec în revistă: eu am motive să fiu furioasă? Niciodată nu mi-am pus așa întrebarea. Mai mereu subiectul „furie” îmi apărea la pachet cu cei pe care aș fi putut fi furioasă. Iar eu nu pot fi furioasă, să urăsc pe cineva, eu sunt cea mai bună și drăguță persoană din lume. Însă, da, Măicuță! Am motive să fiu furioasă. Și era duminică după amiaza și mă uitam la copaci și la aerul înlemnit de vacanțe departe de casă și m-am uitat și la mine și aveam rezervorul de energie gol-goluț: nu aveam combustibil să consum pentru a mă înfuria!
Și apoi... asta îmi pare ceva mai personală! A. cel minunat a început să colinde (din nou) pe net. Și îl abordez fără a-mi declina altfel identitatea decât că aș fi tot o femeie cu aproximativ aceleași caracteristici și fără nume. Pică în plasă. Maică, să mă iertați, dar bărbații ăștia mai sunt și găgăuță. Și se dă la povești cu „mine”. Colega mea de apartament înlemnește și răsuflă ușurată că nu fac o criză. Am făcut o criză de dezgust! Și apoi... „A = mama”... mda, dezgustul e pentru ea, de fapt, și o întâmplare mică din adolescența mea. Și în același timp rămâne stabil că „nu mai fac o criză cum obișnuiam” (vorba lui S.). De ce? Păi e din buda lui, una la mână! Și doi: bun, eu sunt naivă și credulă când vine vorba de el, și cu toate astea m-aș duce în vacanță, aș râde, as înota... mi-am cumpărat vopsele și am început să iau lecții de pictură gratis de pe net, m-am alăturat Simeonei pe grupul ei, mă gândesc cum să fac să iau mașină doar de bucuria drumurilor la țară sau la munte... acum mă simt în stare să conduc eu mașina! Îmi era teamă și să fiu cu altcineva la volan. Să am și să conduc o mașină nu mi se mai pare o responsabilitate peste puterile mele. Am chef de viață, Măicuță! Nu de boli, nu de bude, de-o tură... Am una și a ajuns să îmi fie dragă cumva, pentru că am aflat o importantă sursă de bucurie indirectă, care vine din curățarea ei. Radioul a ajuns să fie din nou prezență discretă la mine în casă. Nu mai mă strâng toată că mă sună șeful. Hm! Și tocmai ce m-am prins că pentru prima oară în viață, am întâlnit pe cineva, în plan profesional, care mi-a spus zilele trecute „eu cred în tine!”. M-am blocat! Am plâns ani în șir neștiută, pentru că tata, mama, dar mai ales tata, nu mi-a spus nici o vorbuliță de încurajare sau apreciere! ...Și câte lucruri se pot face!!! Și vreau să vă mai spun că atunci când îmi iau lecțiile de pictură, când combin culorile, caut pensule potrivite, schițez etc., am un sentiment pe care nu l-am mai avut din copilărie: fac exact ce „trebuie”, mă aflu exact unde „trebuie”, sunt exact cine vreau să fiu, nu am nicio altă prioritate, nici o grijă... e un sentiment fantastic de-a dreptul! Iar despre oameni... nu mă mai împiedic așa de tare de cei lângă care de fapt nu mă simt bine mai deloc. Doar caut oameni lângă care să mă simt bine. Lipsa de repere interioare, de limite și identitatea ciuntită... mă făcea praf în relații! Nu s-a întâmplat niciun miracol peste noapte, însă am început a prinde de reper o acea anumită stare de bine, de bucurie (pregustată doar probabil, după cum ați spus) și de ea mă țin. Și pe ea încerc să o hrănesc. Indiferent ce! Și așa se mai curăță, Maică, ai ochelarii... Cătinel la deal cu boii mici... nu, mari... mă rog! :))
Vă îmbrățișez cu mult drag!
N. N., care se naște greu
Copila mea iubită
Bine te-am regăsit!
Mulțumesc pentru că m-ai așteptat aici, în locușorul nostru de întâlnire, în această cutiuță virtuală dar încăpătoare cât o inimă vie...
Să știi, Om drag, că nu este important cât de greu te naști, ci faptul că vrei să te naști, că vrei să mori „siguranței” pe care o simțeai în budă. Era siguranța că trăiești un rău cunoscut, familiar, controlabil și aducător de profit emoțional sigur. Viața noastră, în fond, este cea afectivă, este iubire, fie ea și alienată, decăzută, egocentrică sau aberantă... Iar moartea noastră este refuzul vieții, refuzul afectivității, refuzul simțirilor și sentimentelor noastre pentru că: „nu e frumos ce simțim”, „nu se cuvine să ne înfuriem”, „nu avem de ce să ne fie frică”, „un creștin adevărat nu urăște”, „dacă urăști înseamnă că nu ești un creștin adevărat”, „cum poți să te bucuri când cel de lângă tine e trist sau furios, sau invidios?” etc. Parcă n-am fi auzit niciodată ce ne cere Dumnezeu și pentru ce ne dă harul Lui: „Mâniați-vă, dar nu greșiți!”, „Să nu apună soarele peste mânia voastră!” cerând mereu și explicit harul Lui pentru a nu cădea în ispită datorită afectelor noastre care sunt firești. Bolnave, căzute, dar nevinovate. Emoțiile și sentimentele noastre nu sunt păcate, ele sunt puteri ale sufletului care fac posibilă viața. Ele sunt combustibilul vieții. Ele pot fi folosite bine, când, prin voință le dirijăm spre împlinirea voii lui Dumnezeu, sau rău, când le punem în slujba păcatului, când, prin ele ne rupem de Dumnezeu prin revoltă, împotrivire sau uitare...
Acum când te întorci ACASĂ, înveți să simți, înveți să-ți trăiești sentimentele, adică viața, fără să greșești, fără să faci păcatele care-ți aduceau o anumită formă de plăcere pe care o foloseai ca anestezic...
Acum, Copil drag, te rog să nu dai importanță prea mare evenimentelor în sine, ci să fii atentă la ce simți și să-ți dai voie să simți ce simți în fața lui Dumnezeu și împreună cu El. Chiar dacă nu vei putea numi fiecare sentiment sau stare sufletească, vei putea să fii atentă la ele, să le trăiești fără să le sancționezi cu gânduri, fără să te străduiești să le exprimi doar în forme „acceptabile” social (de la stilul telenovelistic, până la cel dramatic). Să trăiești în fața lui Dumnezeu și să ceri de la El înțelepciune și putere să nu păcătuiești. Să nu mai păcătuiești nici negând ce trăiești, nici reacționând conform schemelor vechi. Nu faptele pe care le spovedim sau dorim să le spovedim sunt păcatele de care ar trebui să ne lepădăm, ci trăirea fără Dumnezeu. Cu El nu putem păcătui. Doar că e greu să le trăim toate în fața Lui, împreună cu El, în El! Aici e sămânța, izvorul păcatului: dorința de autonomie, dorința de a ne fi nouă înșine dumnezei... Și pe aici cădem în robia față de propria noastră judecată, care, de fapt, nici nu e a noastră, pentru că e „pecetluită” de părerea celorlalți despre noi, sau de ceea ce credem noi că este părerea lor... Iadul!
Îți mulțumesc, Om drag, pentru că împărtășești cu noi cele pe care le trăiești, pentru că așa, vedem și noi cum lucrează harul cu sufletul omului. Desigur, cu fiecare lucrează altfel, pentru că fiecare suntem unici, dar și la fel, pentru că toți suntem oameni, omul...
Cu drag, mulțumire și prețuire,
Măicuța ta Siluana