În primul rând vreau să vă salut şi să zic că am dat de acest site de unde am găsit acest e-mail pur întâmplător. Dar cred că a fost mâna lui Dumnezeu ca aşa să fie. Acuma am citit un articol despre mărturia unei tinere mame însărcinate. Situaţia mea stă cam la fel şi sincer să vă spun e prima oară când mi se întâmplă una ca aceasta şi în loc să mă bucur de această perioadă, eu plâng şi mereu mă întreb ce şi cum să fac. Aşadar să vă prezint situaţia mea.
Sunt o tânără de 22 ani. Lucrez şi studiez. Acuma 2 zile am aflat că aştept o minune de copil şi sunt în a 2, 5 săptămână. Totul bine până acuma, deoarece numai eu şi Dumnezeu ştim cât de tare am vrut şi doresc un copil, şi mai ales că vine de la persoana ce o iubesc. Dar problema constă în următoarea. La aflarea acestei noutăţi, prietenul a dat bir cu fugiţii şi a spus să fac ce doresc şi că el nu e pregătit să fie tată (el având 24 ani). Am încercat să îi găsesc mii de scuze, şi unica pe care am găsit-o, e că e speriat. Cu toate că eu sunt de 17.000 de ori mai speriată decât el. Dar ştiu un singur lucru la sigur: VREAU COPILUL ŞI SUNT GATA SĂ MERG ŞI SĂ ÎNFRUNT PE TOŢI ŞI TOATE PENTRU EL. Şi mai am încă o problemă. Urmează să îi spun mamei, părinţilor şi, sincer să vă spun, mă apucă panica. Ştiu că va fi dezamăgită la început şi că, până la urmă, va fi alături de mine şi îmi va oferi ajutorul lor, dar nu am curajul... ştiu că trebuie, dacă eu pentru ei şi pentru mine, măcar pe această mică creatură ce creşte în mine deoarece el are nevoie de linişte şi fericire. Ajutaţi-mă, vă rog. Căci mă aflu în cel mai neajutorat moment din viaţa mea.
Cristina