Măicuță, vă trimit încă o „bucată de labirint”. Mai e nevoie de rugăciune... mă apăr de ce spune. Mă gândeam dacă are sens să vă trimit... nu știu... măcar rămâne aici și pot reciti...
Așadar, iată cum reacționez la ce-mi „spune” Labirintul:

„Persoana codependentă nu reușește să-și amintească întreaga ei suferință, memoria selectivă fiind sursa principală a negării.”

Eu: Sper că nu mă hazardez să scriu doar de dragul de a mă da „deșteaptă”. Știți ce am văzut în timpul Acatistului? Că mi-e frică să mă bucur pentru că asociez momentele de bucurie cu cearta de după. E una din chestiile care se repetă în viața mea. Și se trage probabil din copilărie. Certurile dintre ai mei plecau de multe ori de la momente frumoase în care tati „uita” să mai pună frână paharelor. Astfel se transformau serile în familie în coșmaruri în familie, râsul în plâns, bucuria în frică, în groază, în mânie și tristețe, în reproș și resemnare. Acum, de multe ori după momente de tandrețe cu V., după clipe din alea pe care le-ai pune la păstrare să nu se șteargă niciodată din memoria ta, urmează certuri. Măicuță, soțul meu nu bea, nu fumează, nu joacă la pariuri sau loto (asta ca să iau din problemele cu care se mai confruntă sau se confruntau cunoscuți/ prieteni) dar eu găsesc nod în papură ca să ne certăm. De la lucruri care, scormonind în adânc, nici măcar nu mă deranjează în mod real. Doar că parcă urmez o regulă; după liniște urmează furtună, și dacă nu urmează trebuie provocată. Da, îl provoc la nervi, dacă nu mă enervez eu.
Dar știți că nu-mi amintesc certurile dintre ai mei? Îmi amintesc una - două mai urâte. Dar au fost săptămâni fără pauză. Erau neobosiți în a se certa. Plecau certați la serviciu, se întorceau și reluau cearta, se culcau cu scandal, se sculau supărați, se întorceau iar la agresivitate, supărare, nervi, dispreț. Până când de la băutură i se făcea rău lui tati. Și atunci, pentru perioade scurte înceta războiul. Apoi, nu trecea mult și o luau de la capăt. Dar eu îmi aminteam și în mare îmi amintesc doar de momentele frumoase Povesteam de serile în care cântam colinde... se încheiau cu tati ajungând pe șapte cărări la culcare... fără ceartă dacă aveam noroc, dar cu o mami supărată, nervoasă, obosită, dar ascunzând totul de noi. Eu nu vreau să îmi amintesc asta! Le scriu aici de parca aș povesti de Scooby-doo.

„Nu spune nimănui. E în regulă.“ Persoanele codependente nu înregistrau faptul că mesajul era în conflict flagrant cu ceea ce simțeau. Însă mesajul li se imprima în subconștient.”

Am fost mereu în dubii: cine are dreptate: mama sau tata? E rău că tati bea sau nu? Căci una îmi spunea mama, alta tati. Eu l-aș fi crezut pe el, dar vedeam că îl doare mereu după ce bea, vedeam că se îmbolnăvește din ce în ce mai tare. Dar parcă tot pe el vroiam să îl cred. Cum vroiam să cred și că nu va muri, că Doamne va face iar minunea și îl va salva, cum o făcuse când eram mică... așa îmi aminteam... și îmi amintesc... rugăciunea noastră și vestea că operația a ieșit bine.

„Șocul și negarea merg mână în mână, fapt relevat chiar de conversațiile cotidiene: „Vai, sunt șocat! Nu cred!“ Nocive sunt și șocul și negarea ...”

Chiar are relevanță limbajul? Eu folosesc des „nu pot să cred”... cum nu puteam să cred niciodată că iar tati s-a îmbătat. Credeam mereu că se va întâmpla magia și mâine nu se va mai îmbăta. Ba mai mult, se culcau certați, nervoși și eu credeam că se va întâmpla magia și dimineața se vor iubi. Că lui tati îi va trece beția iar lui mami supărarea. Nu se întâmpla niciodată așa. Dar nu renunțam să cred asta.
...credeam aceeași minciună la nesfârșit.

„Mulți dintre cei aflați în tratament vor răspunde: „Majoritatea copiilor reacționează așa cum spuneți, dar eu am fost altfel.“ Și este adevărat. Au fost altfel. Dar nu au pornit din puncte diferite. Au trebuit să compenseze suferința, să-și modifice reacțiile, să lupte împotriva răspunsului lor instinctiv și să-l înlocuiască cu altul. Tocmai acest lucru înseamnă să-ți construiești o cochilie.”

Ceață profundă...

„Poate că și tu, cititorule, ai fost un copil diferit, un copil care nu reacționa așa cum ar fi făcut-o majoritatea.”

Dar nici acum nu reacționez cum o face majoritatea. Ce pentru toți e aventură, pentru mine e stres, ce pe toți îi ambiționează pe mine mă deprimă, când toți vor să își depășească condiția eu sunt sigură că am ajuns la maxim. Șutul... care pe mulți îi împinge înainte pe mine mă trântește... și nu pentru că la mine ar fi mai puternic, ci pentru că eu când îl primesc mă arunc singură la pământ.

„Chiar numai acest lucru sugerează că ți-ai construit o cochilie protectoare”.

Și acum ce fac? Aștept să i se facă milă lui tati și să înceteze să mai bea? Aștept să se împlinească magia??? Nu înțeleg.

„Imaginează-ți că ești un copil mic. Pretinde că ești încă inocent și nu știi nimic despre lume sau cum să reacționezi la provocările ei. Reacțiile tale sunt instinctive și elementare. Acum, imaginează-ți câteva dintre incidentele pe care le-ai amintit când îți spuneai povestea. Cum ar fi reacționat acel copil inocent?”

Știu, pentru că a fost de multe ori evident, că copilul din mine inocent era dulce și... inocent. Ar fi reacționat cu logica simplă: Mami, dacă ție nu îți place înghețata și mie îmi place înseamnă că ești proastă? M., și eu te-am rugat să îmi aduci o înghețată și nu mi-ai adus deci ești și tu o soră rea! Așa... așa îmi vine și acum uneori să reacționez... descriind logica simplă... dar mintea mea nu reacționează așa... mintea mea spune că totul se aplică pentru mine iar restul oamenilor se supun altor legi: pentru că eu nu trebuia să exist și trebuie să accept totul ca să fiu tolerată. Uffff!!!! CRrrrr, urăsc logica asta!!!!!

„Începi să vezi cochilia”

NU!

„Toți ne construim o cochilie în oarecare măsură. Aceasta este o reacție firească față de inevitabilele frecușuri ale vieții. Însă, datorită experiențelor ei traumatice, persoana codependentă construiește un zid mult prea gros”

Inițial am fost speriată de rezistența pe care o depun în fața a ceea ce mi se cere... dar e normală... eu când mă apuc de dărâmat ziduri mai întâi le zgârii, le mângâi, mă învârt pe lângă ele.
Am încredere în Dumnezeu!!!! Pe bune! Cică „nu pot să cred”, dar chiar am încredere. Acum Îi simt ocrotirea și mă simt în siguranță pentru că E cu mine.

Gata, mă doare stomăcelul. Mă duc la nani.
Doamne ajuta! Săru' mâna!
C-V