Doamne ajută.
Am fost în plimbare la munte cu doi amici (un ea și un el) și ne-am urcat cu telecabina și în pelegrinările noastre și ședințele foto, lângă Sfinx și Babele, am ajuns mai târziu cu câteva minute după ce a plecat ultima telecabină. Eu, disperare maximă, m-am prăbușit în lacrimi și nu mă puteam stăpâni. Am fost acolo la o cabană dar nu ne puteau da nici căldură și nici apă în cameră. Drumul pe jos era lung și noaptea mult mai periculos; și-n plus locul era renumit pentru urși. La o construcție (o vilă posibil sau un hotel) lucrau niște muncitori pe care i-am întrebat dacă cumva coboară jos în Bușteni. Și nu coborau, ne-au întrebat ce s-a întâmplat și ne-au invitat să ne petrecem noaptea la ei. Condiții de șantier dar ospitalitate multă, ne-au oferit din mâncarea lor, patul lor imens din lemn umplut cu geci și pături ne-a ținut de cald. A doua zi era marți și revizie la telecabină, dar muncitorii ne-au asigurat că o să facă prima cursă. Toată noaptea nu am făcut altceva decât să mă rog, să implor, decât să mă gândesc la tot felul de perspective, unele bune altele de-a dreptul negre, a venit în sfârșit dimineața și cel de la telecabină, deși nu avea voie să ne ia la prima cursă, ne-a luat totuși și în 12 minute eram jos în siguranță. Până la urmă, pentru că au avut clienți, au avut curse regulate.
Am ajuns la poalele muntelui ca prin vis. Două zile am fost tulburată, îngândurată, revoltată cum de a îngăduit... dar după, prin mila Domnului, mi-a picat fisa.
Poate dumneavoastră vedeți alte motive. Eu cred că mi s-a întâmplat asta ca să nu mă mai îndoiesc de iubirea și grija lui Dumnezeu. Am căpătat așa o încredere în Dumnezeu și uneori chiar dacă mă mai tulbură gânduri negre îmi revin mai repede. Am fost în vârful munților la vreo 2200 metru altitudine împlinindu-se astfel un coșmar al copilăriei și Dumnezeu nu m-a părăsit, ci a avut grijă de mine că nu aveam motive să mă îngrijorez sau să mă prăbușesc. Că dacă am zile mai grele nu-mi folosesc nici lacrimile, nici revolta, nici îndepărtarea, nici să stărui în acele gânduri negre, ci să merg înainte cu flacăra aprinsă a credinței și nădejdii în Dumnezeu. În seara aceasta vorbeam cu o prietenă și-i mărturiseam astfel de gânduri și am primit un imbold în suflet că trebuie să mărturisesc acestea.
Că Dumnezeul atotputernic, care poate să întoarcă universul pe dos, dacă va vrea, mă (ne) iubește și îmi (ne) poartă de grijă deși sunt convinsă că-mi cunoaște toate bubele sufletului. Nu mai încape loc nici de plângere de milă și nici de îndoială.
Dumnezeu mă iubește și sunt fericită!
A fost amar tratamentul, dar eficient!
Mă iertați!
Doamne ajută!
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă slavă Ție!
Nicol