Citind pe site unele mesaje, în unele vorbindu-se despre tendința unor persoane de a se complace în postura de victimă mi-am dat seama că de multe ori ăsta e și cazul meu. Mai citisem și înainte cuvinte pe site despre asta, dar nu prea înțelegeam… sau înțelegeam doar la modul teoretic… până de curând când mi-am dat seama cum stau lucrurile. Am înțeles că atâta vreme cât ne vedem victime ale celor din jur, ale diferitelor întâmplări neplăcute, nu putem ierta cu adevărat, și cred că asta e și cazul meu. Atât timp cât consider că cineva m-a nedreptățit, îmi vine greu să iert, poate pentru că în suflet rămâne revolta, neînțelegerea, cumva și mândria (pentru că în calitate de ‘victimă’ sunt mai bună decât "agresorul"). E foarte logic, dar până acum nu am înțeles asta. Oricum, cred că problema nu e cu aproapele, cu cel care m-a nedreptățit, ci cu Dumnezeu. Pentru că El, care e Atotputernic, a îngăduit, iar aproapele e un simplu om ca și mine. Și cred că, cu El trebuie să rezolv problema. Cred că trebuie să accept că diferitele întâmplări neplăcute, atâta vreme cât sunt îngăduite de El, înseamnă că așa trebuie, iar datoria mea este să le accept fără să mă vait, să judec, să țin mânie... ușor de zis, greu de făcut. Dar cred că odată ce am înțeles lucrul acesta, că trebuie să renunț la postura de victimă și că problema mea nu trebuie să fie cu aproapele, ci cu Dumnezeu, adică să raportez ceea ce se întâmplă la El, va fi mai ușor.
P. S.: m-a ajutat mult și cartea "Taina suferinței", pe care am început să o citesc.
MC