Unde să te mai caut, Doamne,
în care capăt de  infinit,
când Te-am pierdut în mine,
copil nătâng și prost
care-a crezut că-n viața lui
el este zeu și el decide
când se înalță și când se scade în mormânt.
În care gând al meu e adevărul Tău?
În care suferință e lecție ce îmi dai?
Și-n care teamă să mă prăbușesc
Ca Tu să mă ridici la rai?
Și m-aș ruga eu Ție, Doamne,
de-aș mai avea putere
să plâng, să sper și să cerșesc.
Dar tot ce pot este să strig:
De ce-ai plecat și unde ești?
Și m-ai lăsat strivit de necredință,
un zeu neputincios lângă atâția zei
ce cred că sunt stăpâni pe viața lor
Și-a mea....
Dar gândul mi-e război,
nu mă aud în el.
Cum să Te-aud pe Tine Doamne
în zgomot de urgie, de răni, de lași și de eroi?
Mă tem că toate acestea vor sfârși...
abia atunci când voi sfârși si eu.