Moment de cumpănă și privire a vieții mele trecute.
Stau și mă întreb...Trebuie să mă angajez... unde? Ce știu eu să fac? Înainte era așa de simplu. Eram convinsă că știu perfect ce îmi doresc și că știu ceea ce știu să fac, și la ce sunt bună. Am urmat și eu un cenaclu, unde am scris poezii, proză, pagini întregi, premii peste premii. A urmat apoi un job în televiziune, păream în anul întâi de facultate deja să stau foarte bine profesional. Dar fără să am vreo fărâmă de bucurie. Niciodată nu mă bucuram cu adevărat, era o veselie artificială, un entuziasm prea trecător. La petreceri sau discoteca ieșeam tot timpul în evidență prin felul în care știu să dansez. Mereu luam ochii oamenilor, prin felul în care mă mișcam...
Părea că viitorul meu, cel puțin profesional și social, e trasat. Aveam să mă angajez undeva în mass-media sau la o redacție de ziare sau reviste. Erau atâtea oportunități De un an însă viața mea s-a schimbat propriu-zis aproape din temelii.
Nu mai dansez deloc și nici nu-mi mai vine, nu mai scriu poezii (am scris una de curând despre pocăință) și nu mai citesc niciun roman (decât cărți duhovnicești). Oportunitățile de angajare s-au redus considerabil. Și peste toate, întrebarea mare, uriașă... Eu am făcut toate astea, am dansat, am scris, am avut relații sexuale, să caut să îi mulțumesc pe părinți, gândind că așa voi întâlni bucuria, și voi fi în sfârșit împlinită. Iar poeziile, scrierile mele frumoase veneau din dorința mea de a-L găsi pe Dumnezeu. Acum nu-mi mai vine să fac toate astea... pentru că L-AM GĂSIT, am găsit ce căutam. Bun. Și eu, ca om social, care vrea să muncească, să aibă un loc unde să stea, ce fac? Nu mai am nimic din punctul asta de vedere, nici prieteni, nici iubit, nici casă, nici serviciu, și tocmai mi-am schimbat duhovnicul. Boala codependenței mi-a dat foarte mult de furcă în toate aspectele vieții, dar în același timp, „din cauza ei” mă văd pusă în situația de a mă lepăda de toate ale lumii, de a fi exact opus de cum eram, și de a înfrunta o lume întreagă. Ah! Ce frumos ar fi fost dacă aș fi trăit în perioada aia, tradițională, când lumea se lua după val și se mântuiau toți! Acum doar ne lovim de măști peste tot, Maică, și dacă nu ești destul de tare, te fac să crezi că nu ești și tu decât o mască, și atât.
Revenind, la viața mea socială. Unde să mă angajez? Ce știu eu să fac și îmi place să fac, dacă tot ce am făcut până acum a fost dintr-o inerție a lumii din mine? Până acum doi ani am mers dusă de valul lumii, și mă îndreptam spre pierzanie cu pași repezi. Însă în același timp, și durerea devenise și mai mare, și inima urla și ea tot mai tare. Știți cum mă văd pe mine cea din trecut, Maică? Ca pe o persoană cu cangrenă la picior pe care îl bagă într-un suport de porțelan care pare destul de aproape de realitate, pune niște pantalonași la modă pe deasupra și merge așa zâmbind și ea, în rândul lumii. Face abstracție, se face că nu mai știe de piciorul ei bolnav, ignoră cât poate durerea... Într-o zi însă, într-o bună dimineață, o durere copleșitoare o ustură la inimă și se învoiește să arunce un ochi la piciorul ei. Îl scoate din suportul de porțelan și privește: rana supurase, era roșie toată de sânge și cangrena se întinsese și mai mult. Cu chiu cu vai ajunge la spital. Nu îi mai e nici rușine să își arate rana sau de întrebările medicilor de cum a putut să stea așa atâta timp... Tace, și îi lasă să spună ce-o spune, să îi facă ce-or ști, numai să se vindece, de fapt numai să o scape de durere...
Și de un an și ceva sunt încă la reanimare. Am reușit să fac deja câțiva pași cu cârje, dar nu mă pot lăsa prea mult în picior...
Mi-am mai dat seama de un lucru, tare important. Mi-am dat seama de ce atâta timp eu nu m-am putut vedea vinovată de ceva. De ce nu am putut să mă spovedesc cu inima sinceră, măcar un păcat să îl zic cu umilință și cu părere de rău și cu hotărâre să nu îl mai fac. Pentru că la mine urma de fiecare dată un „pentru că”. Și mi-am dat seama de asta, citind cartea dumneavoastră, Meștesugul bucuriei , vol. II. Făceam așa, pentru că așa m-au învățat părinții, pentru că m-a abuzat tata, pentru că sunt bolnavă, pentru că mă doare capul, pentru că... I MEREU GĂSEAM MOTIV LA PĂCATUL MEU. O, Doamne, și acum e așa de greu să înțeleg cu toată ființa chestia asta. De asta îmi spunea părintele să mă concentrez mai mult pe ceea ce vreau, oare? Mă doare capul, dar VREAU să mă duc la biserică. Mi-e frică de mor, dar VREAU să îmi înfrunt șeful. Nu știu ce o să spun la interviu, dar VREAU postul, ca să am bani să mă întrețin. Deci atunci când vreau ceva, trebuie doar asta să analizez, cât de bine e ceea ce vreau, cât de folositor este și cum să obțin eventual. Nu ce îmi stă în cale. Atunci când mă împiedic de ce îmi stă în cale, se cheamă că VREAU să caut motiv să nu fac, și chiar și simt, cum se schimba macazul în mine, apucând pe o altă cale a gândirii.
Pai dacă așa stau lucrurile, atunci este foarte greu să mă spovedesc curat. Că eu nu m-am crezut niciodată cu adevărat lacomă, sau egoistă, să zic „Uite, Doamne, ce egoistă sunt, ia uite la mine cum gândesc, ca o egoistă!”. Sau chestia asta de a arăta Domnului ce e în tine. Dacă cineva îți zice o nedreptate. Ce faci mai întâi? Stai să o primești, să te acopere valul de durere (evident, în timpul ăsta taci), te trece, și când Îi zici Domnului să se uite la tine și să îl ierte? Că e ceva așa nou pentru mine încât nu cred că am făcut nici asta bine vreodată. Eu am văzut parcă săgeata că se apropie, am simțit la suprafață durerea cuvintelor, și parcă m-am dat la o parte, și parcă smiorcăindu-mă am zis, „Uite, iartă-l Tu, că eu nu pot.”, adică doar așa mecanic... Și chiar am iertat, chiar dacă am zis așa mecanic?
Deci cam asta am vrut să vă zic, și mă tot gândesc să vă scriu de câteva zile încoa, și iată că s-a găsit chiar azi să fac asta, după ce m-am împărtășit.
Și știți, să vă mai zic ceva. „Fostul” meu duhovnic când începeam așa cu „trăncăneala mea codependentă”, că vai cum sunt (știți dumneavoastră cum vorbesc, că mi-ați și spus că nu o să îmi mai răspundeți, și am înțeles și eu să știți), la un moment dat, cum stăteam eu așa în genunchi la spovedanie în fata dânsului, i-am văzut pantoful ieșind ușor de sub haina lungă și bătând ușor din picior... La noul meu duhovnic, chiar la prima spovedanie, am văzut iar la un moment dat, pantoful negru bătând din picior a nerăbdare. Mai târziu am făcut legătura, și m-am întrebat: oare și Domnul bate ușor din picior a nerăbdare când încep eu să vorbesc? Și atunci... ce să fac, să nu mă mai motivez tot timpul?
Sunt în spital, dar VREAU să fac tot ce se poate face să mă vindec. Rugați-vă și pentru mine și vreau să vă mulțumesc din toată inima pentru toate sfaturile pe care mi le-ați dat și mie și altora și care mi-au fost și îmi sunt de un uriaș ajutor pe Cale...

Cu multa dragoste dintr-un suflet fără dragoste,
I.