„Nu, nu ai făcut încă Seminarul de vreme ce îți pui aceste întrebări. Cine a reușit să ajungă la capăt a văzut că acolo e un început fără de sfârșit, începutul unei cunoașteri de sine și de preluare a vieții în propriile mâini direct din mână lui Dumnezeu.”
Scriați asta cuiva nu știu când... Măicuță, asta simt și eu... că Seminarul nu se mai termină și uneori mi-e frică... credeam că după ce termin îmi iau „diploma” și sunt fericită toată viață. Și nu e deloc așa... în fiecare zi o iau de la capăt, în fiecare seară mă întâlnesc cu aceeași durere veche și nouă. De iertat am nevoie mereu să iert și tot mereu mă împotrivesc până la os și abia atunci Îl chem pe Doamne să ierte. Deși am gustat bucuria iertării, încă nu mi-e de ajuns să vindec rana mea și vreau să îl văd și pe celălalt rănit.
Știți că mi-e frică? Ce lungă e viața în perspectivă asta! Mi-e frică de mâine, căci dacă mâine Îl refuz pe Doamne? Simt uneori că nu am putere eu, că nu eu lucrez în mine și mi-e frică! Cine lucrează și oare mâine va face la fel, mâine mâinile mele se vor mai deschide?
Nu, nu vreau să renunț! Simt ceva puternic în mine. N-am avut încă curaj să mă încred în puterea asta, dar există și o simt din ce în ce mai des cum mă întărește și mă întoarce spre Doamne.
Am văzut de curând filmul Binecuvântată fii, închisoare! și mi-a dat curaj! Curaj să cânt Hristos a înviat în „celula” mea și să mă bucur! Curaj să iubesc Crucea când doare. Cel mai greu e să nu primesc gândurile care îmi aduc revoltă, să nu primesc logica mea atât de diferită de logica Domnului, să nu pun înainte dorințele și „părerile” și așteptările mele și să primesc totul cu Slavă Ție, Doamne! „DA, am vorbit cu Dumnezeu!”. Minunată replică! Așa e omul care „vorbește” cu Dumnezeu: drept, curajos, demn.
Știți, nu e ușor să nu te lupți cu vrăjmașul și să-l dai pe mâna Domnului. De multe ori am doar impresia că fac asta, dar mă trezesc și mă văd plină de sânge și înțeleg că atât m-am zbătut încât Doamne n-a avut unde să mai intre de riposta mea. Chiar am trăit asta în copilărie. O așteptam pe mami cu tati undeva la ieșirea din satul în care a copilărit tati. Ploua mărunt, mărunt. A venit un nene beat la un moment dat. I-a cerut un foc la tati și se uita insistent la mine. Apoi mi-a poruncit să merg cu el acasă că sunt fiica lui. Tati l-a trimis acasă liniștit, dar a dat să mă prindă să mă ia cu forța. Atunci m-a luat tata de mână și m-a dat la spatele lui ferindu-mă de nenea ăla. Dar mi-era așa frică încât fugeam pe lângă tati și nenea ăla după mine încât tati nu mă putea apăra. Cam așa fac și cu Doamne, îmi urmez instinctul de apărare și reacționez, iar El așteaptă să mă potolesc să îi tragă una bună la „nenea” care nu-mi dă pace. Știți ce e ciudat? Nu aveam încredere în tati. Îl auzeam că spune că sunt fiica lui, să plece de bună voie că îi trece politețea dacă nu se potolește, dar mie mi-era frică... dacă îl lasă tati să mă ia?! Nu mi-era frică, că nu îi poate trage tata o mamă de bătaie de să-l lase lat, deși nu era un om prea vânjos tati meu, ci că efectiv mă va lăsa. Așa și cu Doamne... știu că e biruitor, dar mi-e frică, că pe mine mă va lăsa să pier. Îl rog parcă cu disperare, mai nou, să mă miluiască și pe mine că și eu sunt om. Și oarecum cred că asta e mila Lui: durerea mea care naște rugăciune fierbinte care îmi dă răbdare.
Încă o chestie și termin: am văzut ce spuneați odată într-un interviu, ceva de genul „ce bucurie, Doamne, să calc pe pământul Tău”. Și mergând spre serviciu bătea vântul tare, tare de mai că mă clătinam. Și mi-a venit în cap: „Doamne, ăsta e vântul Tău!” și n-am mai simțit nici frigul, nici nervii pe care îi simt de obicei când bate vântul și mi-e frig, nici disconfortul, nici frica... mergeam pe stradă zâmbind vântului, bucuroasă că trupul meu îl simte, și oarecum recunoscătoare Celui ce era și Stăpânul vântului. Frumoasă lumea creată de Dumnezeul nostru!
Gata, am terminat.
Doamne ajută, Măicuța mea!
C-V