Mă întorc la tine, tată…
Trebuie să fiu perfectă pentru că astfel elimin cât mai multe din motivele pe care le-ai putea avea să mă bați sau să te înfurii. Niciodată nu e de ajuns și oricând îmi poți găsi motive. Mi-e frică și când râd… am frica în oase. Cel mai mult mă lași în pace când învăț deci voi învăța, voi sta mult timp aplecată pe lecții (acum pe sarcinile de serviciu) chiar dacă aș fi putut să termin mai repede. Oricum nu am încredere că pot ori că știu ce fac… scopul meu de multe ori nu este lucrul în sine cât să fiu lăsată în pace, poate cine știe chiar „văzută”.
Mai mi-am luat o dată un astfel de „rămas bun” dar nu a funcționat. Acum știu de ce.
PENTRU CĂ NU AM PUTUT ADMITE CÂT DE MONSTRU AI PUTUT FII!!!!!!!!!!!!!!!!
Îmi pare rău că spun asta despre tine… am avut enormă nevoie ca tatăl meu… să nu mă fi bătut, să se fi oprit măcar când vedea că leșin sau când crăpa pielea… să nu îmi fi spus cuvintele alea…
Mi-am luat rămas bun de la o imagine a ta „îndulcită”… de asta nu a funcționat! Chiar dacă am spus din gură că m-ai bătut, din inimă am putut spune puțin… din nevoia de a avea… tată. Tata nu bate, nu omoară cu vorba, e puternic și copiii lui se simt în siguranță cu el. Nu am fost în siguranță cu tine nici când eram… oricând puteai exploda și în cea mai senină zi când luam zece pe linie. M-am temut atât de tine cât și de lumea toată de care te temeai tu. Știi, când am vrut să mă fac polițistă am vrut de fapt să te temi și de mine… ca să nu îmi mai fie frică. Doar că înainte de examen m-ai bătut așa de rău încât… am văzut că și eu pot deveni animal ca tine… acum știu cum e să fii turbat cum ești tu… probabil că ți-am vorbit „pe limba ta” când am început să urlu cerându-ți să mă omori nu doar s-o zici… și te-am „anunțat” și consecințele: vei arde în Iad… și port vinovăție și azi pentru asta, însă… așa te-ai oprit. De fiecare dată sfârșeam prin a-ți da dreptate și a mă învinovăți pe mine… Știi, tată până unde am ajuns cu absurdul? Să mă judec și pentru că… pentru orice! Şi acum parcă te aud: „Da, ce? Te-am pus eu, fă f… cristosu’ mătii?” - nu știu cum se scriu corect cuvintele astea, dar e înjurătura ta „preferată”… chiar de „alint” aș putea spune… în fața căreia, din nou, sunt neputincioasă.
Așa am învățat eu că oameni sunt și buni și răi și niciodată nu poți să știi dacă vor lovi sau vor zâmbi. Așa se pare că nici azi nu știu cum să fiu altfel decât neputincioasă când oamenii lovesc. Parcă aș avea o sămânță de victimă în mine la care nu am reușit să ajung indiferent ce am făcut până acum, să ajung și să o scot de acolo. Dar ea e acolo și se reactivează… când mi-e lumea mai dragă (la propriu)! Oameni care să îți joace rolul, tată, tot apar… eu încă mai miros a sânge și așa atrag animalele poate.
Mă tăvălesc pe jos plângând, așa de tare doare: am avut un tată… semi-monstru… eu privind la el ca la un semi-zeu. Poate aveam dreptate doar că mă uitam doar după jumătatea frumoasă… dacă tu nu ai știut ce să faci cu monștrii tăi, eu, tată… copilul tău… de unde să știu? Pentru copilul de atunci „normalitatea” era jumătatea de zeu. Copilul de atunci încă nu înțelege de ce oamenii sunt sclavi, de ce nu își folosesc puterile de zei.
Niște multe ore mai târziu... chiar dacă știu că ideea e să îmi iau un rămas bun simbolic, eu încă mai stau mută și plângând contemplându-l pe tata așa cum încerc să îl accept azi însă… nu mai știu cine e, de la cine îmi iau rămas bun?
Cred că te-am iubit, tată, mai mult decât ai putut tu duce… și parcă și pentru asta îmi vine să mă învinovățesc.
Da. Ca să pot un „rămas bun” ar trebui… să fiu întreagă. Încă nu sunt, tată!… Dacă știi ce înseamnă asta. Așa că… încă vin foarte rar acasă, vorbesc des cu mama la telefon iar pe tine te evit… încă nu vreau să te văd tată. Rana e încă vie. Şi departe găsesc alți tați. Şi departe eu tot mă încăpățânez să te iubesc și să vreau iubirea și sprijinul tău. Atât… pot.
NN