Am fost pentru patru luni și eu în iad. Aveam gânduri de hulă, trăiam o deznădejde profundă, eram confuză, fără speranță, aveam înălțări de mă credeam eu dumnezeu și coborâri în cel mai străfund iad. La un moment dat voiam să redevin eu, că eram doar o umbră. Ai mei mă credeau nebună. Mă rugam zilnic de Maica Domnului să mă scape, să mă scape de teroare. Noaptea era cel mai rău, simțeam o prezență malefică și mă temeam, plus că uneori simțeam imperios imboldul de a mă arunca pe fereastră să termin chinul. Îl întrebam și eu pe Dumnezeu: "Unde ești? De ce mă chinui? De ce, dacă ești iubire, nu ai milă de mine? Sunt doar un om neputincios.".
M-a salvat un pelerinaj unde, după ce am gustat amărăciunea și deznădejdea iadului, am gustat dulceața harului de care m-am îndrăgostit iremediabil. Și am învățat că trebuie să doresc eu să îmi fie bine, că trebuie să încerc chiar dacă nu are sens uneori să sper. De atunci am trăit multe bucurii alături de Domnul meu, Care într-adevăr e iubire, am gustat grija Lui, răbdarea Lui, delicatețea Lui care m-au copleșit. Mai deunăzi am explodat și L-am întrebat: "Unde ai fost în chinul meu de patru luni?". Și mi-a răspuns prin gura unui preot: Era cu mine, mă ținea în brațe, dar nu Îl percepeam fiindcă preferam să vad doar ce e urât, negativ, rău. Dacă vrei să vorbești cu mine îți pot da id, număr de telefon ceva.
Aș vrea să știu prenumele tău ca să mă pot ruga pentru tine, cu permisiunea ta. Și dacă se vor ruga mai mulți pentru tine te vei simți oarecum îmbrățișată.
Nu ești singură! Nu ești a nimănui, ești o comoară, o taină a lui Dumnezeu și sufletul tău contează foarte mult și dacă te vei spovedi vei afla doar iubire și iertare. Încearcă!
Crede-mă! Am fost în iad!