Am citit, cred că a treia oară, ce îi spuneți lui Kati: "Suferința este fața din afară a acestei uși și pragul ei. Dacă ne speriem de această față, sau ne place să rămânem în prag, din varii motive, vom suferi mereu și ne vom lamenta sau chiar ne vom „felicita” că am ajuns la Domnul sau că mai avem „puțin”.
Măicuță, nu știu de ce și de unde am învățat că e "politicos" să stai în prag, că acolo e "locul nostru", că în viața asta ni se "cuvine" suferința și trebuie să o răbdăm... Și stau și mă uit la suflețelul meu: radiază de bucurie dar îi e rușine să se bucure, se simte nesimțit, hoț pentru că îndrăznește doar să se bucure și gândul ăsta mai-mai că îmi fură bucuria, mai-mai că îmi vine să îi spun Părintelui să nu mi-L mai dea pe Doamne că sunt nesimțită că mie, deși e post îmi vine să dansez de bucurie și " nu se cade" să facem asta!
De ce suntem învățați de mici că Domnului Îi e plăcută suferința noastră? De ce nu ne învață nimeni că e multă bucurie în pocăință, că e multă bucurie în post, că e plină de bucurie Crucea?
Măicuță, încă n-am trăit vreo durere pe care să o arat Domnului și care să nu ducă la Bucurie. Am trăit în schimb multă durere în care m-am scăldat, m-am afundat așa crezând că Dumnezeu se bucură de suferința mea și chiar am refuzat să mă mângâie pentru că credeam că așa câștig ceva... nu știu ce...
Ni se prezintă mereu nevoința Sfinților, dar oare Sfinții erau niște însetați de suferință, de chin, de durere? Oare asta însemna pentru ei postul? E postul renunțare? Că mie mi se pare că e primire, e eliberare de poveri și ușurare!
Măicuță, oare înțeleg eu prost? Și mă întreb: chiar trebuie eu să iau Sfinții Părinți și Canoanele să le citesc din scoarță în scoarță ca să înțeleg că nu sunt nebună că plâng după Sfânta Împărtășanie, că nu sunt neascultătoare, că nu sunt încăpățânată, că nu e orgoliu rănit acolo... OOO, DA, e multă viclenie, rădăcina păcatului e în mine, dar… e, nu știam ce urmează după dar… credeam că urmează: rabdă până scoți rădăcina… ufff!!!
Măicuță, vă spuneam într-un mesaj anterior că nu mă primește Doamne la Spovedanie… Știți când m-a primit? Am rămas mască! După ce am îndrăznit să recunosc că Părintele m-a rănit și l-am iertat… sau na, măcar L-am rugat pe Doamne să mă ajute să îl iert. Nu îndrăzneam să recunosc că m-a rănit și puneam totul în cârca lui Dumnezeu... deși în inima mea Doamne îmi spunea că nu EL vrea asta… dar cum să cred eu ce simt în inima mea dacă de mică știam că de Sfintele Taine te apropii în Postul Mare și cel mult și în postul Crăciunului? Dacă n-am văzut până în Iași pe nimeni împărtășindu-se în afara acestor două posturi decât în caz de boală sau necaz mare!
Of, Doamne, oare ce necaz mai mare putem avea decât lipsa TA?
Doamne ajută!
C-V