De ceva vreme mă tot întreb de unde știi când îl iubești pe Doamne, Doamne? Care e starea pe care trebuie să o ai? Așa cum spunea și Epictet: "Dumnezeu e în toate și toate sunt în Dumnezeu" - iar noi suntem manifestările Lui pe acest Pământ, dar Scânteia aceea Divină din noi care ne conectează cu Doamne, Doamne - cum intrăm în comuniune cu ea?
De ce e uneori atâta liniște și pace și mă simt că în sânu' lui Avraam și apoi toate se dau peste cap ziua următoare!? Uneori îmi dau seama că cu cât tot cresc cu atât mai mult mă prostesc - adică parcă toată cunoașterea nu te face decât să filosofezi mai mult și mai prost și să nu te mai bucuri de bucuriile mărunte de care te bucurai la liceu, la facultate. Visele se tot sparg. De ce devenim toți atâta de serioși și ne încuiem copilul interior? Mi-e greu când trebuie să mă prefac fiindcă altfel devin rănită de ceilalți și deschizându-mă total către ceilalți nu e bine... Poate cel mai greu în a fi matur mi se pare chestia asta cu prefăcătoria. A nu mai spune tot... a te feri.
Eu recunosc că am zile când sunt cu prietenii mei, îmi fac treburile și sunt mulțumită, mă bucur de viață și de tot ce mi-a dat Dumnezeu, am făcute doar rugăciunile de dimineață și de seară și e mai mult decât ok, iar alte dăți citesc din psaltire, citesc acatiste și e totul tern și nu-mi revin... și atunci mă duc afară în natură și devin ok.
Uneori mi se pare că Dumnezeu e mult mai prezent când sunt în natură sau cu oamenii (dragi sau nu) decât atunci când sunt doar eu cu mine și cu toate gândurile mele și trecerile în revistă a ceea ce am făcut până acum sau nu. E ca și cum Dumnezeu nu se manifestă numai cu mine - tace, se ascunde... pe când, când sunt cu ceilalți sau în natură îmi dau seama de Minunăția și Incomensurabilitatea ce Îl caracterizează.
Spuneți-mi Maică, cum se ajunge la iubirea aceea calmă, liniștitoare și armonioasă pentru Dumnezeu - pentru frumusețea ființei care sunt... pentru tot... pentru totdeauna? Să fie liniște, pace și armonie permanentă în viața mea - e tot ce îmi doresc... dar sunt multe neîmpliniri ca om... bine pe care eu le consider neîmpliniri... și care mă cam sâcâie din când în când.
Oare atunci când ni se mai întâmplă să pierdem contactul cu Dumnezeu suntem mai aproape de El și nu ne dăm seama?!
Vă aștept cu toată căldura mesajul.
Cu drag,
Alexandra
P. S. Mi-a venit acum un gând - poate că Îl Iubești pe Dumnezeu atunci când ești tu însăți și nu ți-e frică de cum apari celorlalți, nu te compari cu ceilalți și ești mulțumit de ceea ce ești acum, de momentul prezent și știi că oricum crești, că ai să fii și mai mult decât cea de astăzi. Așa să fie Maică? Să fii bun, să te bucuri de fericirea altora și să iubești chiar și când ți se întoarce spatele... E un vacarm de gânduri ca un Brainstorming, dar chiar îmi doresc să îmi spuneți ce părere aveți.
Alexandra
Draga mea Alexandra,
Când vei căuta, nu doar cu rațiunea, ci și cu inima răspunsurile după care tânjești, vei pune început bun noii tale așezări pe Cale. Deocamdată eu te pot ajuta doar rugându-te să te simplifici pentru a te adânci. Să ai un părinte duhovnic prin care să te unești cu Dumnezeul Cel Viu ca să descoperi că nu ești „o scânteie din El”, ci făptura Lui, iubită dar creată și chemată să te unești prin harul pe care numai El Îl dăruiește în Biserica Lui. Să ceri o pravilă de rugăciune adecvată vârstei tale duhovnicești și, mai ales, capabilă să te vindece de „filozofia” lumii acesteia și de rănile produse de ea minții tale. Ai nevoie, Copil drag, să te simplifici și să dobândești învățătura Bisericii prin care, apoi, vei înțelege ce spune Epictect, de exemplu, și, mai ales, câtă nevoie avem pentru a ne mântui de răutate și de nefericire, de Întruparea Domnului și de întreaga Lui lucrare mântuitoare. Apoi, ai nevoie să înțelegi că numai lucrând Poruncile Lui și primind harul așa cum ni-l dăruiește El vei deveni tu însăți, așa cum te-a gândit El aducându-te la existență.
Mergi, în aceste ultime zile premergătoare Praznicului Nașterii Sale, și pune sub un patrafir de duhovnic toată filozofia ta ca pe un păcat „din neștiință” a minții tale, leapădă-te de tine pe cât poți acum, și vei primi harul de care ai nevoie să-L primești în inima și în viața ta. Așa vei pune începutul bun de care ai nevoie. Va fi primul pas pe Calea bucuriei pe care o cauți dar care vine numai prin cruce!
La mulți ani și curaj!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana