Am vreo câteva zile de când meditez la un mesaj mai vechi în care îi răspundeați cuiva cu privire la urmările căderii asupra bărbatului și femeii în mod specific, fiecăruia. Mi-a atras atenția Bărbatul dă mereu vina pe femei, iar femeia pe diavol sau pe diferitele “fructe” interzise de Dumnezeu din motive de El știute!
Poftim lipsă de originalitate! Şi eu care mă gândeam că e o virtute că nu mai dau vina pe el (orșicât, m-am prins că altcineva, mai puternic și mai rău, îi șoptește chestii de mă tulbură pe mine)... Şi apoi, problema mea nu e că altcineva aruncă momeala, ci că eu o primesc și nu-mi asum faptul că o primesc.
Azi am trăit o furie foarte puternică. Mi-a venit așa, din nou, un gând de genul "ce frumos ar fi dacă...". Zilele astea mi-a tot răsunat în minte, ce ați spus referitor la lupta cu gândul, la a nu primi momeala. Şi m-a apucat o furie azi când am văzut că iar a venit gândul acela că-mi venea să-l izbesc de toți pereții. Mi-am dat seama că prin gândul acela nu doar că mă împotrivesc la ceea ce este, dar dau vina pe Dumnezeu pentru ceea ce este, cu gândul că ce nu este ar putea fi, dacă El ar vrea... fără a lua în considerare că ceea ce este, este deja în planul Lui de la sfârșit la început, este spre "cel mai mare bine" al meu și încă mai mult, vindecă ce am stricat eu și strămoșii mei de când suntem noi și până acum. Iar gândul meu recurent referitor la ceea ce nu este nu face decât să mă împiedice la a mă pune în șuvoiul lucrării Lui... și mai mult decât atât, mă împiedică să văd Gândul Lui. Am pretenția că ce e în mintea mea e mai interesant decât ce e în Gândul Lui...
Şi, Maică, momeala nu e păcat, dar a primi gândul e deja păcat pentru că... se ocupă de ce nu este, iar asta mai înainte încă de a stabili dacă e "bun" sau "rău". De aia spun părinții să nu primim gânduri nici bune nici rele.
Azi eram la rugăciune și mi-a venit un gând... frumos de altfel - dar se referea la ceva din trecut. Și am realizat atunci că sunt în păcat nu musai că nu sunt atentă la rugăciune, ci că nu sunt atentă la ce este și plec cu gândul spre ce nu este. Şi mi-a venit gândul că Îi spun că-L vreau pe El, dar îmi bag toată energia în ce nu este... și chestia nu e că era nevoie să mă simt vinovată, ci de redirecționare a ființei către El. Simplu. Şi am realizat că a exersa să fiu atentă la ce spune rugăciunea e a exersa să fiu atentă la ceea ce este.
Pfoai, Maica mea! A mă lăsa în cuvintele rugăciunii e ca și cum aș merge "în orb", lăsându-mă cu încredere în "indicațiile" pe care le-aș primi de la cineva care mă iubește. Precizia și atingerea țintei ar fi dată nu de bâjbâielile, întinsul mâinilor spre a pipăi în jur, ori dorința mea de a mă descurca deși nu văd, ci de urmarea a ceea ce mi se spune cu toată încrederea. Domnul îmi spune "ceea ce-ți ofer Eu e de negrăit și dincolo de percepțiile tale, oricât de cizelate ar fi. Lasă-te în voia Mea, că asta e scurtătura prin care ajungi la ce vrei tu."
Maică, am avut zilele astea așa de clar că lucrurile mă depășesc cu mult, iar eu mă supăr pe chestii care n-au nicio valoare în planul mântuirii mele! Mă las antrenată de proiecțiile mele și ies „în piața” sufletului meu și strig "jos ceea ce este!"
Doamne, ajută-mă să mă las în gândul Tău fără cârteală, fără împotrivire, fără judecată și fără pretenția de a ști care este, până la sfârșit. Şi Doamne, ajută-mă să iau lucrurile ceea ce sunt - proiecții - și să le folosesc pentru a învăța să mă las și mai mult în voia Ta. Amin.
Sărut mâna!
Mulțumesc pentru toate!
Cr