Suntem slăbănogii pe patul Luminii,
până-ntr-o zi.
Atunci vedem Lumina cum ne ţine-n braţe.
O strângem tare-n suflet,
cu inima-I vorbim.
Atât de-apropiaţi ne suntem
şi-n veci nedespărţiţi.
Nici nu-I mai spunem ce ne doare,
nici nu-I mai spunem cât iubim.
Ştim că ne ştie întru totul, ne înţelege,
dar noi tot vrem s-O auzim.
Ne-adoarme-n oboseala aşteptării,
şoptind in vise ale vieţii taine.
Cu visele urcăm din munte-n munte,
până când doar slăbănogii n-or mai fi.