Ninge în păru-i de-argint şi
lacrimi divine îi spală obrajii obosiţi
'nainte de vreme;
Sprijinite de-un toiag invizibil, braţele
înaintează spre culmi necunoscute,
paşii să ne lumineze calea
spre mâine...

Singur, neînţeles, mereu plecat de
greutatea anilor
alături de „steaua care-a răsărit”
Eminescu - Domn peste români,
ne cântă-n cuvinte Doine-Alde
Teodorovici...

Vântul, căldicel, din iarna aceasta
i-alintă obrazul cu plete de mireasă;
singur printre stele, Vieru îi îndrumă
pasul spre omul douămiist
nu-i mai citeşte nici versul,
nu mai iubeşte citind...

Ninge pe haina-i de heruvim şi
fulgii, transparenţi cum însăşi viaţa,
îi răcoreşte dorul nestins
Veronica fiindu-i alături...