Mă aşez în mine să privesc cerul,
Întind mâna spre el,
Poate rămâne albastru şi noaptea.
Un om mă întreabă de ce pierd timpul cu privirea în sus.
Când îi spun adevărul,
Fuge în direcţia opusă să nu piardă un dineu.

Mă aplec să miros o floare de câmp,
N-o ating, să nu-i fac vreun rău.
Privind-o e ca şi cum aş atinge-o.
Alt om mă întreabă de ce n-o rup.
Când îi spun adevărul,
Râde maliţios şi-o calcă cu piciorul să n-o mai pot privi.

Mă reazăm de un copac să-i aud seva curgând,
Îl sprijin,
Poate vrea să se rezeme şi el de mine.
Ultimul om mă întreabă de ce nu-l tai.
Când îi spun adevărul,
Îndoaie copacul până crede că i-a furat verticalitatea.