Iubită maică Siluana mea,

Revin acum cu noutăți despre noua mea viață de bunică.
Vă scriu și ca să nu uit - așa cum de multe ori am uitat - despre înțelesurile pe care le-a pus Dumnezeu în inima mea - odată cu acest eveniment.
Poate că prin comparație cu ceea ce tocmai am citit azi dimineață - din cartea părintelui Sofronie despre Sfântul Siluan - unde se spunea că sensul existenței noastre și rostul ei este tocmai îndumnezeirea noastră - ceea ce am înțeles și simțit eu în legatură cu sensul existenței - e ceva foarte uman și pământesc.
Privind chipul copilașului nou născut și contemplând fățuca lui cea drăgălașă, strângând la piept ființa lui cea gingașă am înțeles pe deplin cu toată ființa și nu numai cu gândirea mea - că sensul vieții este această legătură personală de iubire între două existențe și am înțeles că a fi împreună e iubire și că viața - adică Dumnezeu - e iubire.
Mai mult nu știu să explic.
Dar cum aș mai putea să accept măcar ideea unei împotriviri - privind viața, existența - împotrivire cu care, vai, atâția amar de ani m-am luptat - privind la acest copilaș - care EXISTĂ în cel mai simplu mod posibil! Și a cărui existență mă umple de uimire, de recunoștiință, de tandrețe! Că până și rugăciunea „Doamne Iisuse... miluește-mă pe mine păcătoasa!” s-a transformat pe nesimțite în „Slavă Ție Dumnezeul nostru! Slavă Ție!”
Iubirea de bunică - seamănă mult cu cea de mamă - dar fără să aibă acel mult stres în ea - e cumva mai detașată, dar mai blândă și mai arzătoare, mai tandră, mai răbdătoare și mai plină de acceptare.
Încet, încet sufletul meu învață să semene cu Domnul!
Chiar și viața aceasta laică - te duce spre această asemănare - dacă suferința te-a „dezvățat” de lume.
Am stat cu ai mei două săptămâni - să dau o mână de ajutor fiicei mele.
Ea, ca proaspătă mămică și lăuză încă în suferință - a avut spaimele, stresul, toanele ei - pe care din când în când le-am primit eu ca un paratrăznet. Deși uneori m-am îndurerat, am fost totuși recunoscătoare că toate acestea m-au ținut departe de o anume atașare puternică - pe care aș fi putut-o câștiga dacă totul ar fi mers „strună”.
Odată seara - ieșind la plimbare, după ce copilașul se culcase - și fiind un apus de soare minunat - sufletul meu cânta și se încânta de toate - de fericirea că acest copil ESTE, de frumusețea și măreția naturii și până la urmă și de faptul că eu SUNT ca să le gust pe toate.
Dumnezeu mă copleșea cu iubirea și frumusețea și maiestatea Lui!
Iar eu plină de recunoștiință îi mulțumeam pentru toate - și îi spuneam că toate sunt bune foarte - dar că cel mai bun lucru e că sunt cu EL - și numai cu El vreau să rămân în veci!
În El suntem cu toții împreună - și acest fapt că SUNTEM - nu mai poate fi luat de la noi.
Acest SUNTEM e cel mai aproape de Dumnezeu, e asemănarea noastră cu EL, e darul Lui pentru noi, e iubirea Lui.
Doamne, în Mila Ta atotputernică, niciodată să nu mă lași să pierd aceste înțelesuri!
Slavă Ție Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Vă sărut mâna cu recunoștiință și vă rog să ne pomeniți în rugăciunile dumneavoastră!
Cu drag,
Ildi